Când viața se rupe în două: Povestea Zofiei după 25 de ani de căsnicie

— Zofia, nu mai pot. Mă sufoc aici. Meriți mai mult, și eu la fel.

Vocea lui Marek răsuna încă în urechi, deși ușa se trântise cu un ecou sec în urmă cu doar câteva minute. Stăteam în mijlocul salonului nostru, cu mâinile strânse pe verigheta pe care el o lăsase pe masa de cafea, ca pe un verdict. Aveam 52 de ani și simțeam că tot ce am construit împreună în 25 de ani de căsnicie se prăbușise într-o clipă. Pe comoda din colț, fotografiile noastre zâmbeau ironic: vacanțe la Mamaia, Crăciunuri cu copiii, aniversări cu torturi făcute în casă.

— Cum ai putut? am șoptit, deși știam că nu mă mai aude nimeni.

În acea seară, am stat ore întregi pe canapea, cu ochii pierduți în tavan. Fata noastră, Irina, era la Cluj, la facultate. Băiatul, Vlad, lucra în Germania. Casa era prea mare și prea tăcută. M-am simțit ca o fantomă printre amintiri. Am plâns până m-au durut ochii și m-am întrebat dacă mai are rost să merg înainte.

A doua zi dimineață, mama m-a sunat.

— Zofie, ce s-a întâmplat? Ai vocea stinsă.

— Marek a plecat… la alta. Nu știu ce să fac.

— Of, mamă… Bărbații! Dar tu ești puternică. Nu te lăsa doborâtă!

Dar nu mă simțeam deloc puternică. Prietenele m-au sunat să mă invite la cafea, dar le-am refuzat pe toate. Nu voiam să aud compasiune sau sfaturi. Voiam doar să dispar.

Seara, am găsit curajul să-i spun Irinei la telefon.

— Tata… a plecat. Nu cred că se mai întoarce.

A urmat o tăcere grea.

— Mamă… Vrei să vin acasă?

— Nu, iubita mea. Trebuie să mă descurc singură.

Au trecut săptămâni în care am mers la serviciu ca un robot. Colegii șușoteau pe la colțuri. Doamna profesoară părăsită! M-am simțit umilită când am aflat că Marek se afișa deja cu noua lui iubită, o fată cu 20 de ani mai tânără. O văzusem într-o zi la supermarket: blondă, subțire, cu un râs strident. M-am simțit bătrână și inutilă.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am primit un mesaj de la Vlad: „Mamă, ești bine? Am auzit de la Irina… Dacă vrei, vin acasă.”

Am refuzat din nou. Nu voiam să fiu povara nimănui.

Într-o duminică, m-am hotărât să merg la biserică după mult timp. Acolo l-am revăzut pe domnul Petrescu, vecinul nostru văduv de la etajul trei. Era mereu politicos, dar niciodată nu schimbasem mai mult de două vorbe.

— Bună ziua, doamna Zofia! Ce bine că v-am văzut! Poate bem o cafea după slujbă?

Am acceptat din politețe. Am stat la masa micuță din bucătăria lui și am vorbit despre orice altceva decât despre Marek sau despre soția lui decedată. Am râs pentru prima dată după mult timp.

A doua zi mi-a lăsat o pungă cu mere la ușă și un bilet: „Pentru plăcinta dumneavoastră celebră.”

Așa a început ceva ciudat și frumos între noi. Ne întâlneam tot mai des: la piață, la plimbare prin parc, la câte o cafea. Îmi povestea despre băiatul lui plecat în Italia și despre singurătatea care îl apăsa seara. Eu îi povesteam despre copiii mei și despre cum mă simt invizibilă uneori.

Într-o seară, după ce am râs împreună uitându-ne la un film prost la televizor, mi-a spus:

— Știi, Zofia… Viața nu se termină când pleacă cineva drag. Uneori abia atunci începe.

Am simțit cum mi se încălzește sufletul. Dar nu era totul roz. Irina a venit acasă de Crăciun și m-a găsit râzând cu domnul Petrescu în bucătărie.

— Mamă… Ce faci? Nu e cam devreme?

— Irina, nu vreau să fiu singură toată viața.

— Dar tata? Cum poți să-l uiți așa repede?

M-a durut reacția ei mai mult decât orice. Vlad mi-a scris un mesaj scurt: „Sper că știi ce faci.”

M-am simțit vinovată că încercam să fiu fericită din nou. M-am certat cu mama care mi-a spus:

— Ai grijă să nu te faci de râs! Lumea vorbește…

Dar lumea vorbise oricum când Marek m-a părăsit.

Au urmat luni de ezitări și lacrimi ascunse. Între dorința de a trăi din nou și teama de judecata celor dragi. Domnul Petrescu a avut răbdare cu mine.

— Zofia, nu trebuie să alegi între copii și fericirea ta. Ei vor înțelege într-o zi.

Nu știu dacă avea dreptate. Dar într-o dimineață însorită de primăvară am ieșit împreună în parc și nu mi-a mai păsat cine ne vede sau ce spune lumea.

Astăzi, după aproape doi ani de când Marek a plecat, pot spune că sunt alt om. Am suferit enorm, dar am descoperit că viața poate avea gust chiar și după o pierdere uriașă. Copiii mei încă nu acceptă pe deplin noua mea relație, dar încerc să-i înțeleg și pe ei.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine trăiesc cu frica de a fi judecate pentru că îndrăznesc să iubească din nou? Oare chiar trebuie să ne cerem scuze pentru fericirea noastră? Voi ce credeți?