Singurătatea dincolo de ușă: Povestea mea la 67 de ani

„Nu, mamă, nu se poate. Avem prea puțin spațiu, copiii sunt mici, iar tu ai nevoie de liniște.” Vocea fiicei mele, Irina, răsună în mintea mea ca un ecou rece, de fiecare dată când închid ușa apartamentului meu micuț din Drumul Taberei. E seară, iar lumina felinarului se prelinge pe perdeaua subțire. Mă așez pe marginea patului și simt cum liniștea apasă peste pieptul meu ca o pătură grea.

Nu am crezut niciodată că bătrânețea poate fi atât de tăioasă. Când eram tânără, îi priveam pe bătrânii din parc cu o oarecare milă, dar și cu un fel de siguranță că eu nu voi ajunge niciodată așa. Aveam doi copii frumoși, un soț iubitor și o casă plină de râsete. Dar viața are un talent ciudat de a-ți răsturna toate certitudinile.

Soțul meu, Gheorghe, s-a stins acum șapte ani. A fost o boală scurtă și nemiloasă. Copiii mei, Irina și Vlad, au crescut și s-au mutat fiecare la casa lui. Am rămas singură într-un apartament care mi se pare din ce în ce mai mare și mai gol. La început, am încercat să mă țin ocupată: am făcut prăjituri pentru vecini, am mers la biserică, am citit cărți. Dar timpul trece greu când nu ai cu cine să-l împarți.

Într-o zi de toamnă, am prins curaj și le-am spus copiilor că mi-e greu singură. „Poate ar fi mai bine să vin să stau cu voi o vreme”, am spus timid la telefon. Irina a tăcut câteva secunde, apoi mi-a explicat că nu e posibil. Vlad a fost mai direct: „Mamă, nu cred că ar fi bine pentru nimeni. Tu ai obiceiurile tale, noi pe ale noastre.” Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet.

De atunci, zilele mele curg una după alta, la fel de cenușii. Mă trezesc dimineața fără chef să mă dau jos din pat. Mă uit la televizor doar ca să aud o voce în casă. Uneori mă plimb prin parc și privesc mamele tinere cu copii. Mă întreb dacă și copiii mei își vor aminti vreodată cât de mult i-am iubit.

Într-o după-amiază ploioasă, am primit vizita vecinei mele, doamna Stela. E cu vreo zece ani mai tânără decât mine și mereu pusă pe glume. „Maria, hai la clubul pensionarilor! Facem șah, bem ceai și mai povestim una-alta.” Am refuzat politicos de câteva ori, dar într-o zi m-am lăsat convinsă.

Prima dată când am intrat în sala aceea micuță de la parterul blocului am simțit un nod în gât. Oameni necunoscuți, râsete stridente, miros de cafea ieftină. Dar doamna Stela m-a tras lângă ea și m-a prezentat tuturor: „Ea e Maria, o femeie tare de treabă!” Am zâmbit timid.

Cu timpul, am început să merg tot mai des la club. Am cunoscut-o pe Lenuța, care își crește singură nepoata după ce fiica ei a plecat în Italia. Pe domnul Ilie, care povestește mereu despre tinerețea lui la combinatul chimic. Am început să simt că nu sunt chiar atât de singură pe cât credeam.

Totuși, serile rămân grele. De Crăciun, copiii m-au invitat la ei doar pentru câteva ore. Am simțit că sunt un musafir stingher în propria familie. Irina era mereu grăbită: „Mamă, ai grijă să nu verși vinul pe masă!” Vlad stătea mai mult pe telefon. M-am întors acasă cu sufletul gol.

Într-o noapte nu am putut dormi deloc. M-am ridicat din pat și am început să răscolesc prin sertare vechi fotografii: eu cu Gheorghe la mare; Irina la serbarea de la grădiniță; Vlad cu primul lui ghiozdan. Am plâns în hohote până dimineața.

A doua zi am decis să merg la psihologul de la centrul de cartier. Mi-a fost rușine să recunosc că nu mai pot singură. Dar doamna psiholog a fost blândă: „Maria, nu ești singură în suferința ta. Mulți oameni trec prin asta.” Mi-a sugerat să scriu într-un jurnal tot ce simt.

Am început să scriu scrisori către copiii mei – scrisori pe care nu le-am trimis niciodată. În ele le spuneam cât de dor îmi e de ei, cât de mult mi-aș dori să mă sune mai des sau să mă întrebe dacă sunt bine. Le-am scris despre fricile mele – frica de boală, frica de moarte singură, frica de a nu mai conta pentru nimeni.

Într-o zi, Lenuța m-a întrebat direct: „Maria, tu chiar vrei să trăiești doar pentru copii? Nu crezi că meriți și tu ceva pentru tine?” M-am gândit mult la asta. Poate că am pus prea mult sens în rolul meu de mamă și am uitat cine sunt eu ca femeie.

Am început să fac mici schimbări: mi-am cumpărat o rochie nouă; am mers la teatru cu doamna Stela; am început să gătesc doar pentru mine rețete noi găsite pe internet. Nu e ușor – uneori mă simt vinovată că mă bucur fără copii lângă mine.

Dar încet-încet am învățat că viața nu se termină când copiii pleacă sau când rămâi singur. Poate începe altfel – mai liniștit, mai introspectiv, dar nu neapărat mai trist.

Sunt încă zile când mă simt pierdută și inutilă. Dar acum știu că nu sunt singura care simte asta. Și poate că dacă povestesc despre durerea mea aici, cineva va găsi curajul să vorbească despre a lui.

Mă întreb uneori: oare câți dintre noi trăim cu dorul acesta mut? Oare cum putem găsi împreună puterea să ne reinventăm după ce viața ne lasă singuri? Ați trecut și voi prin asta? Cum ați reușit să mergeți mai departe?