Nu știu cât primește tata pensie, și nici nu-mi pasă – până într-o zi

— Nu știu cât primește tata pensie, și nici nu-mi pasă, am spus răspicat, cu o ușoară urmă de dispreț în glas, în timp ce colegii mei de la birou dezbăteau aprins cine și cât își ajută părinții.

Mihai, colegul meu de birou, s-a uitat la mine cu sprâncenele ridicate. — Cum adică nu-ți pasă? E totuși tatăl tău. Nu te gândești că poate are nevoie de ajutor?

Am dat din umeri, încercând să par nepăsător. — E bărbat în toată firea. Și-a trăit viața cum a vrut. Are pensia lui, apartamentul lui. Eu am destule pe cap cu ratele la bancă și copilul la grădiniță.

Adevărul e că mă deranja subiectul. Tata, Ion, fusese mereu un om aspru, distant, genul care nu-ți spune niciodată „te iubesc”, dar te ceartă dacă nu-ți iei șapca pe cap iarna. După ce mama a murit, ne-am văzut tot mai rar. Îl sunam de sărbători, îi duceam o sticlă de vin și niște fructe, apoi plecam repede, să nu apuce să mă întrebe nimic despre viața mea.

În seara aceea, după discuția cu colegii, m-am trezit gândindu-mă la tata mai mult decât mi-aș fi dorit. M-am întrebat dacă are destui bani să-și plătească medicamentele sau dacă se descurcă singur cu cumpărăturile. Dar am alungat repede gândurile astea. Nu voiam să mă simt vinovat.

Două săptămâni mai târziu, am primit un telefon de la vecina lui tata, doamna Stanciu:

— Domnule Radu, tatăl dumneavoastră nu răspunde la ușă de două zile. M-am speriat… poate puteți veni să verificați.

Mi s-a strâns stomacul. Am lăsat totul baltă și am fugit la el acasă. Am găsit ușa încuiată pe dinăuntru. Am bătut cu putere:

— Tată! Deschide! Ești bine?

După câteva minute care mi s-au părut o eternitate, am auzit pași greoi și cheia răsucindu-se încet în yală. Tata arăta rău: palid, tras la față, cu ochii roșii.

— Ce-ai pățit? De ce nu răspunzi la telefon?

A dat din mână a lehamite:

— Am răcit puțin. Nu-i nimic grav.

Am intrat în apartament și am simțit mirosul greu de medicamente și supă veche. Pe masă era o listă cu datorii la întreținere și o rețetă medicală netranscrisă.

— Ai bani să-ți iei medicamentele?

A evitat privirea mea.

— Mă descurc eu… Nu trebuie să-ți faci griji.

Atunci am simțit pentru prima dată rușinea aceea apăsătoare: că nu știam nimic despre viața lui. Cât primește pensie? Cum trăiește? Ce-l doare? De ce nu m-am interesat niciodată?

Am început să vin mai des pe la el. La început era stânjenitor. Stăteam amândoi la masă, el tăcut, eu butonând telefonul. Într-o zi, l-am întrebat direct:

— Tată… cât primești pensie?

A ridicat din umeri.

— Destul cât să nu mor de foame. Dar nu despre bani e vorba…

M-am uitat la el lung. Pentru prima dată am văzut cât de bătrân e de fapt. Mâinile îi tremurau când își turna ceaiul.

— De ce nu mi-ai spus că ai probleme?

A oftat adânc:

— N-ai întrebat niciodată.

M-a durut răspunsul lui mai tare decât orice ceartă din copilărie. Mi-am dat seama că distanța dintre noi nu era doar fizică, ci și sufletească. Eu fugisem de responsabilitate sub pretextul că „fiecare cu viața lui”, dar adevărul era că mi-era frică să-l văd slab, neputincios.

Într-o duminică, l-am luat la noi acasă la masă. Soția mea, Ana, a făcut sarmale și prăjitură cu mere. Fetița noastră, Ilinca, s-a lipit de el imediat:

— Bunicule, vrei să jucăm șah?

Tata a zâmbit pentru prima dată după mult timp.

Seara, după ce l-am dus acasă, Ana m-a întrebat:

— De ce ai așteptat atât să-l aduci aproape?

N-am știut ce să-i răspund. Poate pentru că mi-era teamă să văd cât de mult semănăm: încăpățânați, orgolioși, incapabili să cerem ajutor.

De atunci am început să-l ajut fără să-l întreb prea mult: îi plătesc facturile online, îi cumpăr medicamentele și îl sun zilnic. Uneori vorbim despre fotbal sau politică, alteori doar tăcem împreună.

Într-o seară mi-a spus:

— Știi… nu pensia contează cel mai mult la bătrânețe. Contează să știi că cineva se gândește la tine.

M-au podidit lacrimile. Mi-am dat seama cât de mult pierdusem din orgoliu prostesc.

Acum mă întreb: câți dintre noi ne ascundem după scuze ca să nu vedem singurătatea părinților noștri? Cât valorează o pensie față de o vorbă bună sau o vizită neașteptată? Poate că e timpul să ne pese mai mult unii de ceilalți…