Ultima dorință a mamei: Promisiunea unui fiu în pragul despărțirii

— Vlad, vino mai aproape, te rog… vocea mamei mele, Maria, abia se mai auzea printre suspinele care umpleau camera mică din apartamentul nostru de la etajul patru. Era trecut de miezul nopții, iar lumina galbenă a veiozei tremura pe chipul ei palid. Am simțit cum mi se strânge inima, ca și cum cineva ar fi tras de ea cu un fir invizibil.

M-am apropiat, încercând să nu las lacrimile să-mi curgă pe obraz. Tata, Ion, stătea în prag, cu ochii roșii și pumnii strânși. Sora mea mai mică, Ana, dormea pe jumătate pe canapea, cu capul în poala bunicii. În camera asta, timpul părea că s-a oprit. Doar respirația grea a mamei și ticăitul ceasului se mai auzeau.

— Vlad… promite-mi că ai să ai grijă de Ana. Și de tatăl tău. Să nu vă certați după ce eu…

Nu a putut termina fraza. Am simțit cum mă sufoc. Aveam șaptesprezece ani și nu știam cum să port o asemenea povară.

— Promit, mamă… am șoptit, strângându-i mâna subțire.

A zâmbit slab, apoi a închis ochii. În noaptea aceea, am rămas treaz până dimineața, ascultând fiecare sunet, temându-mă că orice clipă ar putea fi ultima.

Mama s-a stins peste două săptămâni. Înmormântarea a fost un coșmar: rude plângând, vecini șoptind pe la colțuri despre cât de greu ne va fi fără ea. Tata s-a închis în el însuși, iar Ana a început să se trezească noaptea plângând după mama.

Viața noastră s-a schimbat radical. Tata lucra două schimburi la fabrica de mobilă din orașul nostru de provincie, iar eu trebuia să am grijă de Ana și să mă ocup de casă. Prietenii mei ieșeau la fotbal sau la terasă, dar eu alergam între școală, piață și teme cu sora mea.

Într-o seară, când am ajuns acasă după orele de matematică suplimentară, am găsit-o pe Ana plângând în baie.

— Nu găsesc bluza mamei… vreau să o port la serbare…

Am îmbrățișat-o strâns. Mi-am dat seama că nu doar eu sufeream. Și ea avea nevoie de mine mai mult decât oricând.

Tata devenise tot mai absent. Uneori îl găseam privind în gol la poza mamei sau ascultând melodia lor preferată la pick-up. Într-o noapte l-am auzit plângând în bucătărie. M-am simțit neputincios.

— Vlad, trebuie să fii bărbatul casei acum! mi-a spus bunica într-o zi, când am uitat să plătesc factura la lumină și ne-au tăiat curentul.

M-am simțit vinovat. Am început să mă cert cu tata din orice: că nu vine acasă la timp, că nu vorbește cu Ana, că nu vrea să meargă la psiholog.

— Nu vezi că și eu sufăr? mi-a strigat într-o seară tata, trântind ușa după el.

Am rămas singur în sufragerie, cu promisiunea făcută mamei apăsându-mă ca o piatră pe piept.

La școală nu mai aveam chef de nimic. Profesorii mă întrebau dacă sunt bine, colegii mă evitau pentru că eram mereu nervos sau absent. Doar Irina, colega mea de bancă, încerca să mă ajute.

— Vlad, nu trebuie să le faci tu pe toate… Poate ar trebui să vorbești cu cineva…

Dar cui să-i spun? Cine ar putea înțelege cum e să-ți vezi familia destrămându-se?

Într-o zi am găsit un bilet scris de mama într-un sertar:
„Vladule drag, dacă citești asta înseamnă că nu mai sunt lângă tine. Să nu uiți niciodată cât te iubesc și cât sunt de mândră de tine. Ai grijă de Ana și de tata, dar ai grijă și de tine.”

Am izbucnit în plâns. Pentru prima dată după mult timp am simțit că nu trebuie să fiu puternic tot timpul.

Am început să vorbesc cu Irina despre ce simt. Încet-încet am reușit să-l conving și pe tata să meargă la consiliere împreună cu noi. Ana a început să deseneze din nou și să zâmbească.

Nu e ușor nici acum. Sunt zile când mă simt copleșit de responsabilități sau când mă cert cu tata pentru nimicuri. Dar încercăm să fim o familie, chiar dacă ne lipsește cea mai importantă piesă.

Uneori mă întreb: oare mama ar fi mândră de mine? Am reușit să-i respect dorința sau m-am pierdut pe drum? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?