Testamentul care a sfâșiat o familie: Povestea mea
— Nu se poate, nu se poate! am urlat, cu mâinile tremurânde, ținând foaia mototolită în palmă. În jurul meu, camera mamei părea mai mică ca niciodată, pereții încărcați de tablouri vechi și mirosul de levănțică amestecându-se cu gustul amar al trădării. Radu stătea în prag, cu ochii mari, incapabil să spună ceva.
— Ce-ai găsit acolo, Mihai? a întrebat el, vocea lui abia o șoaptă.
Am ridicat privirea spre el, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii. — Testamentul mamei… Totul e lăsat ție. Casa, economiile, pământul de la bunici… Totul.
Radu a făcut un pas înapoi, ca și cum l-aș fi lovit. — Nu… Nu are cum. Mama ne-a iubit pe amândoi la fel.
Dar cuvintele erau acolo, negre pe alb, semnate și datate cu doar două luni înainte să moară. Am simțit cum lumea mea se prăbușește. Toată copilăria mea, toate serile în care mama ne citea povești la lumina lămpii, toate certurile și împăcările dintre noi doi — totul părea acum o minciună.
Am ieșit din cameră fără să mai spun nimic. Pe hol, am dat peste tataie Ion, care m-a privit lung.
— Ce s-a întâmplat, Mihai?
— Nimic… doar că nu mai am nimic.
M-am prăbușit pe scaunul din bucătărie și am început să plâng ca un copil. Tataie s-a așezat lângă mine și mi-a pus mâna pe umăr.
— Știu că doare. Dar uneori oamenii fac lucruri pe care nu le înțelegem decât mai târziu.
Am ridicat capul, furios. — Dar de ce? Ce-am făcut eu să merit asta?
Tataie a oftat adânc. — Poate că nu e vorba despre ce ai făcut tu. Poate că e vorba despre ce a simțit ea că trebuie să facă.
În zilele care au urmat, casa noastră s-a umplut de tăcere. Eu și Radu abia dacă ne mai vorbeam. Mama fusese liantul nostru, iar acum simțeam că nu mai avem nimic în comun decât o rană deschisă.
Într-o seară, când ploaia bătea în geamuri și vântul urla prin crengile nucului din curte, Radu a intrat în camera mea.
— Trebuie să vorbim, Mihai.
L-am privit fără să spun nimic.
— Nu vreau nimic din ce mi-a lăsat mama. Putem împărți totul, sau… sau poți lua tu totul dacă vrei.
Am simțit cum mă năpădește furia din nou.
— Nu e vorba despre bani sau case! E vorba că mama a ales! A ales între noi!
Radu s-a așezat pe marginea patului meu și a început să plângă în tăcere.
— Știi… când eram mic și tu plecai cu prietenii tăi la fotbal, eu rămâneam cu mama în bucătărie. Vorbeam despre orice: despre școală, despre visele mele… Poate că ea a simțit că are o datorie față de mine. Poate că a vrut să mă protejeze pentru că eram mai slab… Dar nu cred că te-a iubit mai puțin.
Am rămas tăcuți mult timp. În mintea mea se derulau amintiri: cum îl apăram pe Radu când copiii îl tachinau la școală; cum mama mă certa când îl necăjeam prea tare; cum ne împăcam mereu la finalul zilei.
A doua zi am găsit curajul să vorbesc cu mătușa Elena. Ea știa mereu mai multe decât spunea.
— Mihai, mama ta a trecut prin multe înainte să vă aveți pe voi. Când era însărcinată cu Radu, medicii i-au spus că ar putea să-l piardă. A stat luni întregi în spital, singură și speriată. Poate că de atunci a simțit că trebuie să-l protejeze mai mult…
Am simțit cum ceva se rupe în mine — nu furia, ci o tristețe adâncă pentru toate lucrurile nespuse dintre mine și mama.
În următoarele săptămâni am început să vorbesc din nou cu Radu. Încet-încet, am reușit să ne apropiem iar. Am decis împreună să vindem casa și să împărțim banii. Dar mai presus de orice, am decis să nu lăsăm un act rece să ne distrugă legătura de frați.
Într-o zi, stând pe banca din fața casei părintești, l-am întrebat pe Radu:
— Crezi că mama ar fi mândră de noi?
El a zâmbit trist:
— Cred că ar fi fericită că suntem împreună.
Acum mă uit în urmă și mă întreb: câte familii sunt sfâșiate de secrete și decizii luate din dragoste sau teamă? Oare putem vreodată să înțelegem cu adevărat motivele celor dragi? Sau trebuie doar să învățăm să iertăm?