Crăciunul care mi-a schimbat viața: când nora mea a vrut să mă dea afară din casă

— Nu mai pot, Marta! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi stăpânesc lacrimile. Mirosea a cozonac proaspăt și a brad, dar în sufletul meu era iarnă grea. Pe masa din sufragerie, printre farfuriile cu sarmale și salată boeuf, Marta a aruncat o hârtie. Pe ea scria, cu litere mari și reci: „Trebuie să te muți, Maria.”

Am simțit cum mi se taie respirația. Mâinile mi-au amorțit. Toată viața mea era aici, în casa asta de la marginea Ploieștiului, unde am crescut doi copii și am îngropat un soț. După ce Mihai s-a dus, băiatul meu, Radu, m-a rugat să rămân cu ei. „Nu poți fi singură, mamă”, mi-a spus el atunci. Dar acum, la 67 de ani, eram singură chiar în mijlocul familiei mele.

— Maria, nu e vorba că nu te vrem aici… doar că… e greu pentru toți, a încercat Marta să explice, evitându-mi privirea.

— Greu? Pentru cine? Pentru tine? Pentru Radu? Pentru nepoții mei? am întrebat, simțind cum vocea mi se ridică fără să vreau.

Radu stătea cu ochii în pământ. Nici nu încerca să mă apere. Am simțit atunci că nu mai am pe nimeni. Am ieșit pe hol și m-am sprijinit de perete. În spatele ușii, am auzit-o pe Marta:

— Nu mai pot cu ea în casă! E peste tot, se bagă în toate! Nu mai am aer!

— E mama mea… a șoptit Radu.

— Și eu sunt soția ta! Trebuie să alegi!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Cum să-i cer fiului meu să aleagă între mine și femeia pe care o iubește? Cum am ajuns aici?

În noaptea aceea nu am dormit deloc. Am stat pe marginea patului și m-am uitat la fotografiile vechi: eu și Mihai la nuntă, copiii mici în curte, Crăciunurile trecute când casa era plină de râsete. Acum era doar tăcere și frig.

A doua zi dimineață, am început să-mi strâng lucrurile. Am pus câteva haine într-o valiză veche și am luat albumul cu poze. Nu aveam unde să mă duc. Sora mea, Elena, locuia într-o garsonieră mică în București și abia se descurca cu pensia ei. Dar nu puteam rămâne acolo unde nu eram dorită.

Marta m-a găsit în sufragerie, cu valiza lângă mine.

— Chiar vrei să pleci? a întrebat ea, puțin surprinsă.

— Nu vreau, dar nici nu pot sta unde nu sunt iubită.

A tăcut. Pentru prima dată părea că nu are răspuns.

În Ajunul Crăciunului, casa mirosea din nou a cozonac. Nepoții alergau prin curte, fără să știe ce se întâmplă între adulți. Radu a venit la mine:

— Mamă… poate ar trebui să mai stai puțin. Să treacă sărbătorile…

— Nu vreau să stric Crăciunul nimănui.

În seara aceea, la cină, am stat toți la masă ca o familie normală. Dar nimic nu mai era normal. Când am început să colindăm, Marta s-a ridicat brusc și a ieșit din cameră. Am găsit-o pe hol, plângând.

— De ce plângi? am întrebat-o încet.

— Pentru că nu știu dacă fac bine… Pentru că simt că te rănesc… Dar nu mai pot trăi cu sentimentul că nu sunt niciodată destul de bună pentru tine!

Atunci am înțeles: nu era doar vina ei sau a mea. Era vina tăcerilor dintre noi, a reproșurilor nerostite, a așteptărilor prea mari.

Am îmbrățișat-o pentru prima dată sincer.

— Știi… nici eu nu sunt perfectă. Mi-e greu fără Mihai. Mi-e frică de singurătate. Poate că uneori mă bag prea mult… Dar nu vreau decât să vă fie bine.

Marta m-a privit cu ochii roșii:

— Poate putem încerca altfel… Să ne spunem ce simțim înainte să ajungem aici…

În dimineața de Crăciun, am găsit sub brad o scrisoare de la ea:

„Maria,
Știu că ți-am greșit. Știu că ți-am cerut imposibilul. Dar vreau să încercăm din nou. Să fim o familie adevărată. Te rog să rămâi.”

Am plâns ca un copil. Poate că nu toate rănile se vindecă peste noapte, dar uneori un gest mic poate schimba totul.

Acum stau la aceeași masă cu Marta și Radu și nepoții mei și simt că am primit o a doua șansă.

Oare câte familii se destramă din cauza orgoliilor și a tăcerilor? Oare câți dintre noi uităm cât de important e să vorbim sincer unii cu alții înainte să fie prea târziu?