Crăciunul care mi-a schimbat viața: Povestea unei soacre și a unei nurori

— Nu mai pot, Elena! Nu mai pot să trăiesc așa!
Vocea Irinei a spart liniștea din sufrageria scăldată în lumina caldă a instalației de brad. Era ajunul Crăciunului, iar eu tocmai terminasem de pus ultimele globuri, cu mâinile tremurânde. Mirosea a cozonac și a sarmale, iar afară ningea liniștit peste satul nostru de lângă Focșani.

Irina, nora mea, stătea în picioare lângă masă, cu ochii roșii de plâns. Pe masă, între noi, a aruncat o hârtie mototolită. Am citit-o cu greu: „Trebuie să te muți, Elena.”

M-am simțit ca și cum pământul mi-ar fi fugit de sub picioare. Casa asta era tot ce aveam după ce Mihai, soțul meu, s-a stins acum doi ani. Feciorul meu, Radu, plecase la muncă în Germania și rămăsesem doar eu cu Irina și nepoțica noastră, Ana. M-am agățat de familie ca de o ancoră, dar iată-mă acum, la 65 de ani, dată afară chiar înainte de sărbători.

— Irina… ce-ai cu mine? Ce-am făcut? am șoptit, simțind cum mi se strânge inima.

Ea s-a uitat la mine cu ochi goi:
— Nu mai pot să trăiesc sub același acoperiș. Simt că nu am loc în casa asta. Totul e al tău, totul miroase a trecut. Eu nu mai pot respira aici.

Am vrut să-i spun că nu-i adevărat. Că am încercat să o ajut, să fiu bunică pentru Ana și sprijin pentru ea cât Radu e plecat. Dar poate am greșit prea mult: am criticat-o când nu gătea ca mine, am corectat-o când își creștea fata altfel decât aș fi făcut-o eu. Poate am uitat că nu mai sunt stăpâna casei.

Am plâns toată noaptea aceea. M-am gândit la Mihai și la cum ar fi reacționat el. M-am gândit la Radu și la cât de greu îi va fi să afle că mama lui nu mai are unde sta. Dar cel mai tare m-a durut gândul că Ana va crește fără mine aproape.

A doua zi dimineață, am început să-mi strâng lucrurile. Am pus într-o valiză câteva haine și poza cu Mihai de la nuntă. Irina m-a privit din prag, cu ochii în pământ.

— Unde o să te duci? m-a întrebat încet.

— La sora mea, la Maria. O să mă descurc eu cumva…

Nu a zis nimic. Am simțit că vrea să spună ceva, dar s-a răzgândit.

În ziua de Crăciun, casa era tăcută. Ana a venit la mine:
— Bunico, tu nu mai stai cu noi?

Am îngenuncheat lângă ea și am strâns-o tare în brațe:
— O să vin să te văd cât pot de des, draga mea.

Înainte să plec, Irina m-a oprit la ușă:
— Elena… îmi pare rău că s-a ajuns aici. Dar simt că nu mai pot respira… Poate dacă ai fi încercat să mă înțelegi mai mult…

Am plecat cu sufletul greu. La Maria am găsit liniște, dar și mult timp de gândit. Mi-am dat seama cât de mult am greșit: nu i-am dat Irinei spațiu să fie ea însăși în propria casă. Am vrut ca totul să fie ca pe vremea mea și n-am văzut cât de greu îi era fără Radu.

Au trecut două luni fără să vorbim. Într-o zi, am primit un telefon de la Irina:
— Elena… poți veni mâine la noi? Ana te tot întreabă de tine… Și… cred că avem nevoie să vorbim.

Am mers cu inima cât un purice. Când am intrat în casă, Irina m-a întâmpinat cu o îmbrățișare stângace.
— Am greșit și eu… Poate dacă am încerca să ne ascultăm una pe alta…

Am plâns amândouă atunci. Am decis să încercăm din nou: eu să fiu mai puțin critică și mai mult sprijin; ea să-mi spună când are nevoie de spațiu sau ajutor.

De atunci, relația noastră s-a schimbat încet-încet. Nu e ușor — încă avem momente tensionate — dar acum știm să vorbim deschis și să ne cerem iertare.

Mă întreb adesea: câte familii se destramă din cauza orgoliului sau a lipsei de comunicare? Oare câte mame și nurori ar putea găsi pacea dacă ar avea curajul să se asculte cu adevărat?

Poate că fiecare Crăciun ar trebui să fie un nou început pentru inimile noastre.