Umbra Fricii: Povestea unei mame care a fugit de acasă

— Nu mai pot, Gianna! Nu mai pot! am izbucnit, cu lacrimile șiroind pe obraji, în timp ce băteam cu pumnii în ușa apartamentului ei din cartierul Militari. Era trecut de miezul nopții, iar copiii mei, Ana și Vlad, tremurau lângă mine, cu ochii mari și speriați. În spatele nostru, strada era pustie și liniștea apăsătoare părea să ne strivească.

Gianna a deschis ușa cu fața albă ca varul. M-a tras repede înăuntru, fără să spună nimic. Am simțit mirosul de cafea rămas de la cină și am auzit pașii grăbiți ai fetiței ei, Mara, care s-a ascuns după canapea când ne-a văzut. Am căzut pe covor, cu copiii strânși la piept, și am început să plâng în hohote.

— Lili, ce s-a întâmplat? a întrebat Gianna, șoptind ca să nu-i trezească pe ceilalți.

— Nu mai suport! Nu mai pot trăi cu el! Azi… azi a aruncat cu farfuria după mine. Copiii au văzut totul. M-am temut că o să ne lovească pe toți… Am fugit cum am putut, nici nu știu dacă am încuiat ușa.

Gianna m-a îmbrățișat strâns. — Ești în siguranță aici. Stai liniștită.

Dar liniștea nu a durat mult. Din dormitor a ieșit Sorin, soțul ei. Era în pijama, cu fața întunecată și ochii mici de somn și supărare.

— Ce se întâmplă aici? De ce e atâta gălăgie?

Gianna s-a ridicat repede. — Lili are nevoie de ajutor. A fugit de acasă cu copiii. Nu are unde să meargă.

Sorin s-a uitat la mine lung, apoi la copii. — Și ce vrei să facem? Să-i ținem aici? Avem și noi un copil mic! Dacă vine bărbat-su după ea? Nu vreau scandaluri!

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am ridicat încet și am încercat să-mi adun copiii. — Dacă e o problemă… putem pleca. Nu vreau să vă creez necazuri.

Gianna s-a pus între mine și Sorin. — Nu pleci nicăieri! Sorin, te rog… E prietena mea din liceu! Are nevoie de noi!

Sorin a oftat adânc și a dat din mână a lehamite. — O noapte. Atât! Dar mâine dimineață trebuie să găsești altceva. Nu vreau să mă trezesc cu poliția la ușă sau cu scandaluri de familie!

Am dormit pe canapea, cu Ana lipită de mine și Vlad ghemuit la picioarele mele. N-am închis un ochi toată noaptea. Mă gândeam la ce o să fac mai departe. Unde să mă duc? Mama mea locuia la țară, într-o casă mică și dărăpănată. Tatăl meu murise de câțiva ani. Frații mei erau plecați prin străinătate și nu mai ținuserăm legătura de mult.

Dimineața, Gianna mi-a făcut cafea și mi-a dat o felie de cozonac rămas de la Paște. Copiii s-au jucat tăcuți cu Mara, dar se vedea că sunt obosiți și speriați.

— Lili, trebuie să faci ceva. Nu poți să te întorci la el, mi-a spus Gianna încet, uitându-se spre ușa dormitorului unde Sorin încă dormea.

— Știu… Dar unde să mă duc? La adăpost nu vreau… Am auzit că sunt pline de femei cu probleme grave, cu copii bolnavi sau agresivi…

— Poate găsim o garsonieră ieftină… sau poate te ajută cineva din familie?

Am dat din cap tristă. — Mama abia are ce mânca… Și dacă află lumea din sat că am fugit de-acasă? O să râdă toți de ea… O să spună că-s o femeie stricată.

Gianna m-a luat de mână. — Nu ești stricată! Ești curajoasă! Dar trebuie să te gândești la copii…

În acel moment a intrat Sorin în bucătărie. S-a uitat la noi fără să spună nimic, apoi s-a apucat să-și facă o cafea.

— Lili… îmi pare rău că treci prin asta, dar nu putem risca să avem probleme cu bărbatul tău. Știi cum e lumea aici… vecinii sunt cu ochii pe noi. Dacă află administratorul că ai fugit de-acasă și stai aici ilegal, ne dă afară pe toți!

Am simțit cum mă sufoc de rușine și neputință. Mi-am strâns copiii lângă mine și am început să plâng iar.

— O să plecăm… O să găsesc eu ceva…

Gianna s-a uitat la mine disperată. — Nu pot să te las așa! Hai să sunăm la centrul pentru victimele violenței domestice! Poate au un loc pentru tine…

Am acceptat cu jumătate de gură. În timp ce Gianna vorbea la telefon, eu mă uitam la copiii mei: Ana își mușca buzele ca să nu plângă, iar Vlad se juca absent cu o mașinuță stricată.

După câteva ore am primit vestea: era un loc liber într-un centru din Rahova. Nu era ideal, dar era singura șansă.

Gianna m-a dus cu mașina până acolo. Pe drum am plâns amândouă în tăcere.

— Îmi pare rău că nu pot face mai mult… mi-a spus ea înainte să plece.

— Ai făcut destul… Ai fost singura care m-a ajutat…

În centru era curat, dar rece. Femeile mă priveau suspicioase sau obosite. Copiii mei s-au lipit de mine ca niște pui speriați.

În fiecare zi mă gândeam dacă am făcut bine că am fugit sau dacă ar fi trebuit să mai rabd pentru copii… Seara, când îi vedeam dormind liniștiți lângă mine, știam că n-am avut altă cale.

Dar mă întreb: câte femei ca mine mai stau încă în case unde frica e mai mare decât orice rușine? Câte prietene ar risca totul pentru a-ți oferi adăpost măcar pentru o noapte?