Căsătoria din Obligație: Povestea Mea Printre Așteptări și Regrete

— Nu vreau să mă mărit cu tine doar pentru că așa trebuie, Vlad! vocea Irinei răsuna în bucătăria mică, cu pereții galbeni, în timp ce mama ei plângea încet la masă. Tata stătea în picioare, cu brațele încrucișate, privindu-mă ca pe un infractor. Aveam 23 de ani și simțeam că viața mea se prăbușește sub greutatea unei decizii pe care nu o luasem cu adevărat.

Irina era însărcinată în două luni. Ne cunoscuserăm la facultate, la o petrecere banală, și totul fusese o joacă. Nu ne-am iubit niciodată cu adevărat, dar ne plăcea să fim împreună. Când am aflat vestea, am simțit cum mi se taie picioarele. Tata a spus clar: „Nu există copii în afara căsătoriei în familia noastră!” Mama Irinei a început să plângă și să spună că nu poate suporta rușinea satului. Într-o săptămână eram deja la starea civilă, cu rudele adunate ca la o înmormântare.

Primele luni au fost un coșmar. Irina plângea des, eu mă refugiam în muncă sau la prieteni. Ne certam din orice: cine spală vasele, cine merge la cumpărături, cine plimbă câinele. Într-o seară, după ce am trântit ușa dormitorului, am auzit-o spunând: „Nu știu dacă pot să te iubesc vreodată.” M-a durut mai mult decât mi-aș fi imaginat.

A venit și fetița noastră, Mara. Am crezut că poate un copil ne va apropia. Dar Mara a adus mai multă oboseală, mai multe certuri, mai multe reproșuri. Irina era mereu epuizată, eu mă simțeam inutil. Într-o noapte, când Mara avea febră și plângea neîncetat, Irina mi-a spus printre lacrimi: „Dacă nu era presiunea părinților, poate nici nu eram aici.”

Părinții noștri veneau des în vizită. Mama Irinei aducea supă și sfaturi nesolicitate: „Să ai grijă de bărbatul tău!” Mama mea îmi spunea la telefon: „Să nu-ți aud nevasta că se plânge! Femeile trebuie să rabde.” Mă simțeam prins între două lumi: una veche, a tradițiilor și rușinii publice, și alta pe care o visam eu – libertate, dragoste adevărată, alegeri făcute din inimă.

Prietenii mei dispăruseră încet-încet. Unii mă evitau pentru că nu mai aveam timp de ei, alții pentru că nu știau ce să-mi spună. Doar Radu, colegul meu de la muncă, îmi mai scria uneori: „Hai la o bere să uităm de toate.” Dar nici berea nu mai avea gust când știam că acasă mă așteaptă o femeie tristă și un copil care plânge.

Într-o zi, după o ceartă urâtă despre bani – salariul meu abia ajungea pentru chirie și scutece – Irina mi-a spus: „Poate ar trebui să divorțăm.” Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam să fiu ca părinții mei – mereu împreună doar de ochii lumii. Dar nici nu voiam să-mi las copilul fără tată. Am început să mergem la consiliere de cuplu. Psihologul ne-a întrebat: „Ce vă ține împreună?” Am tăcut amândoi.

Au trecut doi ani de atunci. Încercăm să fim părinți buni pentru Mara. Uneori râdem împreună când ea face prostii sau spune primele cuvinte stâlcite. Alteori ne privim ca doi străini care împart aceeași masă. Irina a început să lucreze part-time la o librărie; eu am primit o promovare la serviciu. Viața merge înainte, dar rana rămâne.

Într-o seară liniștită, după ce Mara a adormit, Irina mi-a spus: „Poate că nu vom fi niciodată fericiți împreună ca soț și soție. Dar putem încerca să fim prieteni.” Am simțit un nod în gât. Poate asta e tot ce putem spera.

Mă întreb uneori dacă am făcut bine ascultând de părinți sau dacă ar fi trebuit să lupt pentru libertatea mea. Oare câți dintre noi trăiesc vieți pe care nu le-au ales? Și cât de mult putem construi pe ruinele unor vise spulberate?