Între trei frați, doar soțul meu e sprijinul mamei lui – Povara care ne desparte

— Irina, nu mai pot, mă doare spatele de parcă m-ar rupe cineva în două! vocea soacrei mele răsună din dormitor, răgușită și plină de reproș.

Las tigaia pe foc și mă șterg la mâini de grăsime. E a treia oară azi când mă strigă. Mă uit la Radu, care stă la masă cu fruntea în palme, copleșit de oboseală. Știu că nu-i e ușor. Știu că nici mie nu-mi e. Dar nu avem de ales.

— Mă duc eu, îi spun încet, dar el mă oprește dintr-un gest.

— Nu, Irina. Lasă, merg eu. E mama mea, nu a ta.

Îl privesc cum se ridică greoi și iese din bucătărie. Închid ochii și inspir adânc. Mă simt vinovată că uneori îmi doresc să nu mai fim aici. Să avem casa noastră, liniștea noastră. Dar nu pot să-i spun asta lui Radu. Nu după tot ce face pentru mama lui.

Maria are 78 de ani și de când a făcut accidentul vascular, nu se mai poate descurca singură. Are trei băieți: Radu, cel mijlociu, Sorin – cel mare, și Paul – mezinul. Dar Sorin locuiește la Brașov și vine doar la sărbători, iar Paul stă la două străzi distanță, dar mereu are „treabă”.

— Nu pot azi, Irina, am o ședință importantă la serviciu! îmi spune Paul la telefon când îl rog să vină să stea cu mama lui două ore cât mergem noi la cumpărături.

— Sorin? Poate vii tu weekendul ăsta să o vezi pe mama…

— Nu pot, am copiii răciți și nevastă-mea e plecată la ai ei. Data viitoare, promit!

Promisiuni goale. Mereu aceleași scuze.

Radu tace. Nu se plânge niciodată fraților lui. Își vede de treabă: îi schimbă pampersul mamei, îi face baie, îi dă pastilele la timp. Eu gătesc pentru toți trei și încerc să nu mă gândesc la cât de mult mi-a schimbat viața această casă veche din cartierul Militari.

Seara, când Maria adoarme în sfârșit după ceasuri de gemete și văicăreli, Radu vine lângă mine în pat și oftează adânc.

— Îți pare rău că ai venit aici? mă întreabă într-o seară.

— Nu-mi pare rău că sunt cu tine. Dar mi-e greu… Mi-e dor să fim doar noi doi. Să nu trebuiască să ne ascundem să râdem sau să vorbim despre planurile noastre.

— Știu… Dar dacă nu eram noi, cine ar fi avut grijă de ea?

Nu răspund. Știm amândoi răspunsul.

Într-o duminică dimineață, Paul apare pe neașteptate cu o pungă de fructe și o cutie de prăjituri.

— Ce faci, mamă? întreabă el vesel, dar Maria îl privește cu ochi goi.

— Ai venit să mă vezi sau să te lauzi cu prăjiturile?

Paul râde stânjenit și se uită spre mine.

— Irina, ai nevoie de ajutor la ceva?

Îl privesc lung.

— Da, dacă poți să stai tu azi cu mama două ore, să ieșim și noi puțin…

Paul se fâstâcește.

— Păi… am venit doar pentru puțin timp… Am o întâlnire…

Radu îl privește tăios.

— Paul, nu ți-e rușine? De câte ori ai venit anul ăsta? Noi suntem aici zi de zi! Tu și Sorin vă faceți că plouă!

Paul ridică din umeri.

— Ce vrei să fac? Am serviciu! Am familie!

Radu izbucnește:

— Și eu am! Și Irina are! Dar pe noi cine ne ajută?

Paul tace. Se ridică și pleacă fără să salute. Maria oftează adânc și începe să plângă încet.

— Nu vă mai certați din cauza mea…

Mă simt prinsă între două lumi: datoria față de familie și dorința de a trăi pentru mine însămi. În fiecare zi mă întreb dacă sacrificiul nostru va fi vreodată recunoscut sau dacă vom rămâne doar „cei care au avut ghinionul să fie aproape”.

Într-o seară, după ce Maria adoarme greu, Radu vine lângă mine cu ochii roșii.

— Irina… Simt că mă sufoc. Mi-e frică să nu ajung ca mama… Să depind de copiii mei…

Îl iau în brațe și plângem amândoi în tăcere. Știu că nu există răspunsuri simple. Știu că mulți trăiesc drama asta în România: frați care se ascund după scuze, femei care duc greul fără recunoaștere, bărbați care tac și rabdă până crapă.

Uneori mă întreb: oare chiar suntem datori părinților noștri cu orice preț? Sau ar trebui să avem curajul să cerem ajutorul celor care fug mereu? Voi ce ați face în locul nostru?