Sertarul interzis: Povestea unei moșteniri ascunse

„Nu deschide niciodată sertarul acela.” Vocea mamei răsună și acum în mintea mea, chiar dacă au trecut trei luni de când am îngropat-o. Era o după-amiază ploioasă de noiembrie, iar eu stăteam în mijlocul dormitorului ei, cu cheia veche, rece, strânsă în palmă. Mirosea a lavandă și a timp trecut. Am privit sertarul acela greu, cu mânere de bronz, și am simțit cum inima îmi bate în piept ca o pasăre speriată.

— Nu fă prostia asta, Ilinca, mi-am șoptit singură, dar curiozitatea era mai puternică decât orice avertisment.

Îmi amintesc cum mama mă oprea mereu când eram mică. „Sunt lucruri pe care nu trebuie să le știi”, spunea, cu o privire atât de serioasă încât mă făcea să tremur. Tata nu zicea nimic niciodată despre sertar. De fapt, tata nu zicea mare lucru despre nimic, mai ales după ce a plecat de acasă când aveam șapte ani. A rămas doar mama, cu secretele ei și cu liniștea apăsătoare care plutea peste casa noastră din Pitești.

Am răsucit cheia în broască. Sertarul a scârțâit prelung, ca un oftat bătrân. Înăuntru, printre scrisori îngălbenite și fotografii alb-negru, am găsit un dosar subțire, legat cu o panglică roșie. Pe copertă scria cu litere tremurate: „Pentru Ilinca – când va fi timpul”.

Mâinile îmi tremurau când am desfăcut panglica. În dosar erau acte vechi, certificate de naștere, scrisori de la cineva pe nume Victor și o fotografie cu mama tânără, ținând în brațe un copil care nu eram eu. Am simțit cum tot sângele mi se scurge din obraji.

— Cine e copilul ăsta? am întrebat camera goală, dar răspunsul a venit dintr-o scrisoare pe care am citit-o cu voce tare:

„Dragă Maria,
Știu că ai făcut ce ai crezut că e mai bine pentru Ilinca. Dar adevărul nu poate fi ascuns la nesfârșit. Ea trebuie să știe cine este cu adevărat.”

Am citit și recitit rândurile acelea până când lacrimile mi-au încețoșat vederea. Mama nu era doar mama mea. Avea un trecut pe care nu-l cunoscusem niciodată. Un frate? O soră? Sau poate eu însămi nu eram cine crezusem că sunt?

În zilele următoare am încercat să pun cap la cap piesele puzzle-ului. Am sunat-o pe mătușa Elena, sora mamei, care locuia la Bacău.

— Elena, trebuie să vorbim. Despre mama… și despre mine.

A tăcut mult la telefon.

— Ilinca, dacă ai găsit sertarul… atunci cred că meriți să știi adevărul.

Am luat trenul spre Bacău în acea noapte. Mătușa m-a întâmpinat la gară cu ochii roșii de plâns.

— Mama ta a suferit mult, Ilinca. A făcut sacrificii pe care nici nu le poți imagina.

Am stat la masa din bucătăria ei mică și am ascultat povestea vieții mele spusă de altcineva:

— Tu ai avut un frate geamăn. S-a născut bolnav și a murit la câteva luni după naștere. Mama ta n-a putut trece niciodată peste asta. Tata… s-a închis în el și a plecat. De-asta a fost mereu atât de protectoare cu tine.

Am simțit cum tot universul meu se prăbușește. Toate momentele în care mama mă ținea strâns în brațe fără motiv, toate nopțile când o auzeam plângând în camera ei… Acum aveau sens.

— Și Victor? Cine e Victor?

Mătușa a oftat adânc.

— Victor a fost prima iubire a Mariei. S-au despărțit înainte să-l cunoască pe tatăl tău. Dar au rămas prieteni toată viața. Scrisorile acelea… erau modul lor de a-și spune lucruri pe care nu le puteau spune nimănui altcuiva.

M-am întors acasă cu sufletul sfâșiat între furie și compasiune. Am început să văd viața mamei altfel: nu ca pe o serie de interdicții absurde, ci ca pe o încercare disperată de a mă proteja de durerea pe care ea însăși nu o putea duce.

În zilele următoare, am început să vorbesc cu oameni din trecutul mamei: vecina noastră bătrână, doamna Stanciu, mi-a povestit cum Maria stătea nopți întregi lângă pătuțul gol după ce fratele meu a murit; preotul din cartier mi-a spus că mama venea des la biserică și aprindea lumânări pentru „copiii ei”.

Am început să mă întreb dacă nu cumva toți avem sertare ascunse în suflet, pline de lucruri pe care nu vrem să le știe nimeni. Poate că uneori e mai bine să nu le deschidem niciodată. Sau poate că adevărul, oricât de dureros ar fi, ne eliberează.

Într-o seară, stând singură în camera mamei, am privit sertarul gol și am simțit pentru prima dată liniște. Nu mai era nimic de ascuns între noi.

Mă întreb acum: câți dintre noi trăim cu secretele părinților noștri fără să știm? Și dacă am afla adevărul… ne-ar ajuta sau ne-ar distruge?