Rugăciunea din pragul disperării: Povestea unei mame care nu și-a pierdut speranța

— Nu mai insista, mamă! Nu înțelegi că am nevoie de spațiu? Vocea Anei răsuna ca un ecou dureros în sufrageria noastră mică, tapetată cu fotografii vechi de familie. Era trecut de miezul nopții, iar eu stăteam în pragul ușii, cu mâinile strânse la piept, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Soțul meu, Viorel, privea neputincios din fotoliu, iar Mihai, fratele Anei, se retrăsese deja în camera lui, sătul de certurile noastre.

Ana nu mai era fata blândă și deschisă pe care o știam. De când îl cunoscuse pe Radu, totul se schimbase. Radu era genul acela de bărbat care vorbea puțin și tăios, cu ochii mereu la telefon și cu un zâmbet rece. La început am încercat să-l cunosc, să-l primesc în familie. Dar el părea mereu grăbit să plece, iar Ana devenea tot mai retrasă, tot mai distantă.

În acea noapte, după ce a trântit ușa și a plecat cu Radu fără să spună unde merge, am căzut în genunchi lângă patul ei gol. Am început să mă rog cu voce tare, ca și cum Dumnezeu ar fi fost singurul care mă putea auzi. „Doamne, ai grijă de fata mea! Adu-o acasă întreagă!”

Zilele ce au urmat au fost un chin. Telefonul suna rar și scurt. „Sunt bine, mamă. Nu mă mai suna atât.” Viorel încerca să mă liniștească: „E adultă acum, Mariana. Trebuie să-i dai drumul.” Dar cum să-i dau drumul când simțeam că o pierd?

Vecinii șușoteau pe la colțuri. „A plecat fata Marianei cu băiatul ăla dubios…” La biserică, preoteasa m-a strâns de mână: „Roagă-te, Mariana. Dumnezeu nu lasă o mamă fără răspuns.”

Într-o seară ploioasă, Mihai a intrat nervos în bucătărie:
— De ce nu-i spui Anei ce crezi cu adevărat despre Radu? Poate așa se trezește!
Am oftat adânc:
— Dacă îi spun, o pierd de tot. Dacă tac… poate se întoarce singură.

Adevărul era că mă temeam de Radu. Îl văzusem odată ridicând vocea la Ana pe stradă. O prinsese de braț prea tare. Când am încercat să intervin, Ana mi-a spus doar: „Nu te băga!”

Seară de seară aprindeam candela și mă rugam. Îmi aminteam cum Ana îmi citea poezii când era mică sau cum râdea la glumele lui Viorel. Acum casa era goală fără ea.

Au trecut luni. De Crăciun, Ana nu a venit acasă. Am pus farfuria ei pe masă, dar nimeni nu s-a atins de ea. Mihai a izbucnit:
— Nu mai are rost să sperăm! S-a dus!
Dar eu nu puteam renunța.

Într-o zi, am primit un mesaj: „Mamă, pot veni la tine?” Inima mi-a sărit din piept. Am alergat la biserică înainte să răspund. Am îngenuncheat și am plâns ca niciodată.

Când Ana a intrat pe ușă, era slabă și avea vânătăi pe brațe. S-a prăbușit în brațele mele:
— Mamă… nu mai pot! Ajută-mă!

Am chemat-o pe preoteasă și am stat toți trei la masă. Ana a povestit printre lacrimi cum Radu o controla, îi lua banii și o izola de prieteni. Mi-am dat seama că rugăciunile mele nu au fost în zadar.

Viorel a venit acasă mai devreme și a găsit-o pe Ana dormind în camera ei. S-a așezat lângă pat și i-a mângâiat părul:
— Orice ai făcut, ești fata noastră.

Au urmat luni grele de terapie și discuții lungi în familie. Mihai s-a apropiat din nou de Ana. Eu am continuat să mă rog pentru liniștea ei.

Uneori mă întreb dacă am făcut destul sau dacă puteam interveni mai devreme. Dar știu că fără credință și fără sprijinul celor dragi nu am fi trecut peste această încercare.

Mă uit la Ana acum, cum zâmbește timid la masa noastră și mă întreb: câte mame își pierd copiii fără să știe? Câte familii se destramă din cauza tăcerii? Poate că povestea mea va ajuta pe cineva să nu renunțe la speranță.