Între datorii și speranță: Povestea unei familii la răscruce

— Nu mai avem cu ce plăti rata luna asta, Maria! am izbucnit, trântind ușa bucătăriei. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea soției mele s-a umplut de lacrimi. Era a treia lună când banca ne trimitea somații, iar eu nu găseam nicio soluție. Copiii, Ana și Vlad, se jucau în camera lor, fără să știe că lumea noastră se clatină pe marginea prăpastiei.

M-am așezat la masă, cu capul în mâini. Tata, bătrân și încăpățânat, ne privea din prag. — Ți-am spus eu, Mihai, că nu e de tine să iei credit pentru apartament. Trebuia să stai la țară, cu noi, nu să te arunci la oraș! M-am simțit mic, vinovat și furios. Nu voiam să-i dau dreptate, dar cuvintele lui mă urmăreau ca o umbră grea.

Maria a încercat să mă liniștească: — O să găsim o soluție. Poate mai luăm ceva de lucru, poate vorbim cu preotul… Dar eu nu mai aveam răbdare pentru vorbe bune sau promisiuni vagi. În fiecare seară, după ce copiii adormeau, mă uitam la tavan și mă rugam în șoaptă: Doamne, nu mă lăsa să-mi pierd casa. Nu pentru mine, ci pentru ei.

Într-o zi de marți, când ploaia bătea în geamuri și totul părea mai sumbru ca niciodată, am primit o scrisoare de la bancă: aveam două săptămâni să achităm restanțele sau urma evacuarea. Am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balcon, am privit blocurile cenușii și am început să plâng ca un copil. Nu mai plânsesem de ani de zile.

Seara aceea a fost un punct de cotitură. Maria s-a așezat lângă mine pe canapea și mi-a spus încet: — Mihai, hai să ne rugăm împreună. Nu doar tu singur, ci toți patru. Poate nu ne aduce banii în casă, dar măcar ne ține uniți. Am acceptat fără tragere de inimă. Ne-am strâns mâinile și am rostit Tatăl nostru cu glas tremurat.

A doua zi, la serviciu, șeful m-a chemat în birou. — Mihai, știu că nu e ușor acum. Am nevoie de cineva să stea peste program pentru un proiect important. Plătesc dublu orele suplimentare. Am simțit o rază de speranță. Am acceptat imediat, fără să mă gândesc la oboseală sau la timpul pierdut cu familia.

Seara i-am povestit Mariei. — Vezi? Poate chiar există cineva acolo sus care ne ascultă… a zâmbit ea printre lacrimi. Dar problemele nu s-au terminat aici. Tata a venit din nou cu reproșuri: — Muncești ca robul și tot nu-ți ajunge! Ce fel de bărbat ești dacă nu poți pune pâinea pe masă fără să te rogi la Dumnezeu?

M-am certat cu el mai rău ca niciodată. — Nu ai idee cât mă doare că nu pot face mai mult! Nu vreau mila ta și nici judecata ta! Am ieșit trântind ușa și am mers la biserică, unde am stat pe o bancă și am privit lumânările pâlpâind. Un preot bătrân s-a apropiat de mine: — Fiule, uneori Dumnezeu nu ne dă ce cerem, ci ce avem nevoie ca să ne întărim sufletul.

Am plecat acasă cu inima mai ușoară. În următoarele zile am muncit cât am putut. Maria a găsit și ea un job part-time la o brutărie din cartier. Copiii au început să înțeleagă că nu putem cumpăra tot ce-și doresc, dar au rămas veseli și iubitori.

În ultima zi înainte de termenul limită, am reușit să strângem suma necesară pentru rată. Am plătit la bancă cu mâinile tremurânde și am simțit că respir din nou după luni de sufocare.

Dar povara nu dispăruse complet. Tata tot nu era mulțumit: — O să ajungi iar în același loc! De ce nu renunți? De ce te încăpățânezi?

L-am privit drept în ochi: — Pentru că aici e casa mea acum. Pentru că am învățat că uneori credința e singurul lucru care te ține pe linia de plutire când totul pare pierdut.

Au trecut ani de atunci. Încă avem luni grele, dar nu mai suntem singuri în fața necazului. Ne rugăm împreună, muncim împreună și ne bucurăm de fiecare zi sub același acoperiș.

Mă întreb uneori: Oare câți dintre noi își găsesc puterea abia când ajung la capătul puterilor? Și dacă n-aș fi avut credință atunci, oare aș mai fi avut astăzi o familie unită?