Cina de duminică: când sănătatea devine o barieră între generații

— Nu pot să cred, Ioana! Să vii la masa noastră și să spui că sarmalele mamei sunt nesănătoase? Ai idee cât a muncit la ele?
Vocea tatălui meu, Petre, răsuna în sufrageria mică, iar mama, cu ochii umezi, încerca să-și ascundă dezamăgirea în spatele unui zâmbet forțat. Eu, Vlad, stăteam între două lumi: cea a părinților mei, Simona și Petre, crescuți cu mămăligă, ciorbă de burtă și cozonac, și cea a soției mele, Ioana, nutriționistă convinsă că orice picătură de ulei în plus e un pas spre boală.

— Nu vreau să supăr pe nimeni, dar chiar nu pot mânca așa ceva. Sunt pline de grăsime și sare! spuse Ioana, cu voce scăzută, dar fermă.

— Draga mea, așa am crescut noi. Dacă nu-ți place, nu mânca, dar nu ne strica nouă pofta! interveni mama, încercând să-și păstreze calmul.

M-am uitat la fratele meu mai mic, Radu, care deja își băga furculița în sarmale cu poftă. El nu părea afectat de tensiunea din aer. Eu însă simțeam cum mă apasă pe piept fiecare cuvânt nerostit.

Ioana a scos din geantă o caserolă cu quinoa și legume la abur. Am văzut privirea mamei: era un amestec de rușine și revoltă. Tata a oftat adânc și s-a ridicat de la masă.

— Vlad, tu ce zici? Ți-e rușine cu ce gătește maică-ta? m-a întrebat el brusc.

— Nu, tată… doar că… Ioana ține la sănătate. Așa a învățat ea…

— Și noi ce suntem? Proști? Noi n-am trăit sănătoși până acum?

A urmat o liniște apăsătoare. Am simțit cum mi se strânge inima. Îmi iubeam părinții, dar o iubeam și pe Ioana. Cum să împac două lumi care nu se mai întâlnesc?

După masă, mama a venit la mine în bucătărie.

— Vlad, eu nu mai gătesc dacă vine Ioana. Să-și aducă ea ce vrea. Eu nu mai suport să fiu judecată în casa mea.

— Mamă… nu e vorba de judecată. E doar altfel…

— Nu e altfel! E lipsă de respect! Eu am crescut cu frică de Dumnezeu și cu respect pentru masă. Acum totul e toxine și calorii…

Am ieșit afară pe terasă. Ioana mă aștepta acolo, cu ochii în lacrimi.

— Vlad, eu nu vreau să-i rănesc. Dar nu pot să mă prefac că totul e bine când știu cât rău face mâncarea asta…

— Știu… dar pentru ei e mai mult decât mâncare. E dragoste, e tradiție…

— Dar dragostea nu trebuie să ne omoare încet!

Am simțit cum mă sufoc între două adevăruri care nu se pot întâlni niciodată. În acea seară am plecat mai devreme acasă. În mașină, Ioana tăcea. Eu conduceam cu gândurile răvășite.

Seara târziu am primit un mesaj de la mama: „Sper că sunteți bine. Să nu vă supărați pe noi.”

Am plâns ca un copil. Pentru prima dată în viață am simțit că familia mea se destramă dintr-un motiv atât de banal și totuși atât de important: ce punem pe masă.

Zilele următoare au fost reci. Mama nu mă mai suna zilnic. Tata era distant. Ioana încerca să mă convingă să-i invităm pe ai mei la noi acasă, să le gătească ea „ceva sănătos”.

— Nu cred că vor veni… le e teamă să nu fie judecați iar.

— Atunci ce facem? Trăim fiecare în lumea lui?

Nu aveam răspunsuri. Am început să mă gândesc la copilul nostru care urma să vină pe lume peste câteva luni. În ce fel de familie va crește? Va trebui să aleagă între bunici și părinți?

Într-o duminică am mers singur la ai mei. Mama făcuse plăcintă cu mere.

— Vlad, tu ce vrei? Sincer.

— Vreau să fim împreună… dar nu știu cum.

Mama mi-a luat mâna în palmele ei muncite.

— Poate că trebuie să ne schimbăm toți câte puțin. Sarmalele mele pot fi mai slabe… dar sufletul meu nu poate fi fără voi.

M-am întors acasă cu plăcinta mamei și cu speranța că poate există o cale de mijloc. I-am spus Ioanei:

— Hai să gătim împreună ceva pentru toți patru duminica viitoare. Sarmale fără carne și plăcintă fără zahăr. Poate dragostea e ingredientul care lipsește din rețetele noastre…

Acum mă întreb: oare chiar putem construi o familie dacă nu suntem dispuși să gustăm din lumea celuilalt? Sau suntem condamnați să ne apărăm fiecare farfuria ca pe o cetate?