Șase veri fără mama: Povestea unei fiice care a devenit mamă peste noapte

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — am urlat în telefon, cu vocea tremurândă, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Era începutul lui iunie, iar soarele dogorea deja pe asfaltul din fața blocului nostru din Ploiești. Mama era la țară, la bunica, așa cum făcea de șase ani încoace, de când s-a pensionat. Pentru ea, vara era libertate. Pentru mine, era începutul unui coșmar.

— Of, Maria, nu te mai plânge atâta! Ești mare acum, ai 32 de ani. Tata are nevoie de tine, și frate-tu la fel. Eu nu pot sta aici tot timpul, am și eu dreptul la o pauză! — mi-a răspuns mama, cu vocea ei tăioasă, care nu lăsa loc de replică.

Am închis telefonul și m-am prăbușit pe canapea. În camera alăturată, tata tușea sec, iar sunetul televizorului dat prea tare acoperea orice urmă de liniște. Fratele meu, Vlad, trântea ușa camerei lui și urla la microfonul calculatorului, certându-se cu prietenii pe Discord. Mirosea a ciorbă uitată pe foc și a dezordine. M-am ridicat încet și am început să strâng hainele aruncate peste tot, simțind cum mă sufoc.

Așa începea fiecare vară de șase ani încoace: mama pleca la țară „să se odihnească”, iar eu rămâneam să țin casa pe umeri. Tata fusese diagnosticat cu diabet și probleme cardiace după ce s-a pensionat anticipat. Vlad avea 17 ani și era într-o rebeliune continuă. Eu? Eu eram „fata cea mare”, cea responsabilă, cea care trebuia să le facă pe toate.

În primele zile încercam să mă organizez: făceam liste cu cumpărături, programam vizitele la medic pentru tata, încercam să-l conving pe Vlad să-și facă ordine în cameră și să nu mai stea toată noaptea pe calculator. Dar după o săptămână, oboseala mă doborâse deja.

— Maria, ai uitat să-mi iei pastilele! — striga tata din sufragerie.
— Mariaaaa! Unde mi-e bluza aia neagră? — urla Vlad din camera lui.

Simțeam că explodez. Nimeni nu mă întreba dacă sunt bine sau dacă am nevoie de ajutor. Prietenele mele îmi trimiteau poze de la mare sau de la terasele din București. Eu nu aveam timp nici să mă spăl pe cap.

Într-o seară, după ce am spălat vasele și am pus rufele la uscat, m-am uitat în oglindă: cearcăne adânci, părul prins la repezeală, ochii goi. Mi-am amintit de visurile mele: voiam să fiu profesoară de limba română, să călătoresc prin țară cu trenul, să scriu poezii. Acum eram doar „mama” casei.

Într-o zi, Vlad a venit acasă cu ochii roșii și mirosind a alcool.
— Ce-ai pățit? — l-am întrebat speriată.
— Lasă-mă-n pace! Nu e treaba ta! — mi-a trântit ușa în nas.

Am stat toată noaptea trează, gândindu-mă dacă ar trebui să-i spun mamei sau să încerc să rezolv singură. Dimineața următoare am găsit un bilet pe frigider: „Nu mă mai bate la cap! Plec la Costinești cu băieții.”

Tata nici nu a reacționat. Era prea ocupat să-și caute telecomanda printre perne.

Am sunat-o pe mama:
— Mamă, Vlad a plecat la mare fără să spună nimic! Nu știu ce să fac!
— Lasă-l în pace! E vârsta lui. Tu vezi-ți de treabă aici. Și nu uita să-i dai tatei pastilele la timp!

Am simțit cum mă sufoc de furie și neputință. De ce trebuia eu să fiu mereu responsabilă? De ce mama nu vedea cât de greu îmi era?

Într-o duminică după-amiază, am ieșit pe bancă în fața blocului. Vecina de la trei, doamna Stanciu, m-a privit cu milă:
— Of, draga mea, tu nu mai ești fată tânără… E păcat să-ți pierzi anii așa! De ce nu-ți vezi și tu de viața ta?

Am zâmbit amar:
— Cine altcineva ar avea grijă de ei?

Seara aceea am plâns până târziu. Mi-am scris gândurile într-un caiet vechi:
„M-am transformat în mama fără să vreau. Nu știu dacă mai sunt Maria sau doar umbra ei.”

Când Vlad s-a întors acasă după trei zile, era palid și abătut. Nu am avut putere să-l cert. L-am îmbrățișat doar și i-am spus:
— Te rog… ai grijă de tine.
El s-a uitat la mine pentru prima dată cu adevărat:
— Îmi pare rău… N-am vrut să te supăr.

A fost singurul moment în care am simțit că nu sunt invizibilă.

Vara a trecut greu. Mama s-a întors bronzată și plină de energie.
— Vai, ce bine mi-a prins aerul de țară! — a spus ea veselă.
Eu am zâmbit forțat și m-am retras în camera mea.

Acum e toamnă. Mă uit pe geam la frunzele care cad și mă întreb: oare cât timp voi mai putea duce singură povara asta? Oare câte femei ca mine există în România — fiice care devin mame peste noapte?

Poate că nu sunt singura care simte că viața i-a fost furată încetul cu încetul… Voi ce ați face în locul meu? Cum v-ați regăsi curajul de a trăi pentru voi?