Umbrele din viața lui Vlad: Dispariția fiului meu
— Doamnă, vă rog… nu știu unde să mă mai duc. Vlad… Vlad nu mai răspunde la telefon de două săptămâni. Nimeni nu știe nimic de el. Sunt Ana, logodnica lui…
Am deschis ușa larg, cu inima bătându-mi nebunește în piept. În fața mea stătea o fată tânără, cu ochii roșii de plâns și părul ud, lipit de obraji. Părea pierdută, ca o pasăre rănită. Mâinile îi tremurau atât de tare încât aproape a scăpat geanta pe jos.
— Intră, te rog…
Am condus-o în sufragerie, încercând să-mi ascund șocul. Vlad? Logodnică? Nu mi-a spus niciodată nimic despre vreo Ana. Ultima dată când vorbisem cu el, părea grăbit, nervos chiar. Dar nu mi-am pus întrebări. Mereu a fost secretos.
Ana s-a așezat pe marginea canapelei, strângându-și palmele în poală.
— Am fost la poliție… dar mi-au spus că trebuie să treacă mai mult timp ca să-l caute serios. Prietenii lui spun că nu l-au văzut. Și eu… eu nu mai am pe nimeni aici. Sunt din Bacău…
Am simțit cum mă cuprinde un val de vinovăție. Cum de nu am știut nimic? Cum de fiul meu a putut să dispară fără ca eu să simt ceva?
— Vlad nu mi-a spus niciodată că are o logodnică…
Ana a lăsat capul în jos.
— Știu. Nu voia să vă spună încă… A zis că nu e momentul potrivit. Că aveți multe pe cap cu tata…
M-am ridicat brusc.
— Tata? Tatăl lui Vlad e mort de zece ani! Ce legătură are asta?
Ana a ridicat privirea, speriată.
— Îmi pare rău… poate am înțeles eu greșit…
Am simțit cum mă sufoc. În mintea mea se amestecau amintiri vechi, certuri, reproșuri nespuse. Vlad fusese mereu un copil dificil după moartea tatălui lui. Închis, tăcut, mereu cu ochii în telefon sau plecat cu prietenii. Ultimii ani abia dacă vorbeam o dată pe săptămână.
— Ai idee unde ar fi putut merge? Avea probleme la serviciu? Cu cine se întâlnea?
Ana a început să plângă din nou.
— Nu știu… În ultima vreme era foarte stresat. Zicea că are datorii… Că cineva îl amenință… Dar nu voia să-mi spună detalii. Doar repeta mereu: „Nu te băga, Ana, e treaba mea.”
M-am prăbușit pe fotoliu. Datorii? Amenințări? Cum de nu am știut nimic?
— Ai încercat să vorbești cu colegii lui?
— Da… dar la firmă mi-au spus că și-a luat concediu medical. Nu știe nimeni nimic concret.
Am privit-o lung. Era clar că ascunde ceva sau că nici ea nu știe tot adevărul.
— Ana, trebuie să fim sincere una cu cealaltă dacă vrem să-l găsim pe Vlad. Spune-mi tot ce știi.
A ezitat o clipă, apoi a scos din geantă un plic mototolit.
— Asta am găsit în apartamentul lui, ascuns sub saltea. Nu am avut curaj să-l deschid singură…
Am luat plicul cu mâinile tremurânde și l-am desfăcut încet. În interior era o fotografie veche, cu Vlad copil și un bărbat necunoscut, zâmbind larg la malul mării. Pe spate scria: „Nu poți fugi de trecut.”
Am simțit cum mă strânge inima. Cine era bărbatul acela? Nu era soțul meu…
— Ana, ai văzut vreodată omul ăsta?
A clătinat din cap.
— Nu… dar Vlad vorbea uneori despre cineva care îl urmărește din copilărie. Credeam că exagerează…
În acea clipă mi-am amintit de o discuție veche cu soțul meu, înainte să moară. Îmi spusese atunci ceva vag despre niște datorii făcute la jocuri de noroc și despre oameni periculoși care l-ar putea căuta cândva pe Vlad.
Am început să tremur.
— Ana, trebuie să mergem la poliție din nou și să le arătăm poza asta. Poate e mai grav decât credem.
Ana m-a privit cu speranță și teamă.
— Credeți că mai e în viață?
Nu am putut răspunde. În mintea mea se derulau scenarii negre: răpire, răzbunare, poate chiar crimă.
În zilele următoare am bătut la uși străine, am sunat la spitale și morgi, am vorbit cu prieteni vechi ai lui Vlad care îmi spuneau doar jumătăți de adevăruri sau minciuni evidente:
— Doamnă Maria, Vlad era băiat bun… dar s-a băgat unde nu trebuia.
— Ce vrei să spui cu asta?
— Nu pot să vă spun mai mult… e periculos.
Ana era tot timpul cu mine, ca o umbră tăcută. Uneori plângea noaptea în camera de oaspeți; alteori mă întreba dacă îl voi ierta pe Vlad dacă se va întoarce.
— Pentru ce să-l iert?
— Pentru că v-a mințit… pentru că v-a ascuns atâtea lucruri.
Nu știam ce să-i răspund. M-am întrebat de sute de ori unde am greșit ca mamă. Poate că m-am închis prea mult în durerea mea după moartea soțului și l-am lăsat pe Vlad singur printre străini și probleme.
Au trecut trei săptămâni fără nicio veste. Poliția părea neputincioasă sau dezinteresată; prietenii lui Vlad dispăruseră ca prin farmec; Ana era tot mai palidă și mai slabă.
Într-o seară târzie, când aproape renunțasem la orice speranță, am primit un mesaj anonim pe telefon: „Dacă vrei să-ți vezi fiul viu, nu mai căuta.”
Am aruncat telefonul pe masă și am izbucnit în plâns pentru prima dată după mult timp. Ana m-a îmbrățișat strâns și am simțit pentru prima dată că nu sunt singură în această suferință.
Acum stau la fereastră și privesc strada pustie, întrebându-mă dacă voi mai avea vreodată curajul să aflu adevărul despre Vlad și despre trecutul nostru întunecat.
Oare cât de bine ne cunoaștem copiii? Și cât de mult suntem vinovați pentru alegerile lor? Poate cineva vreodată să repare ceea ce s-a rupt între o mamă și fiul ei?