Umbrele din viața lui Vlad: Dispariția unui fiu și adevărurile nespuse
— Doamnă, vă rog… nu știu unde să mă mai duc. Vlad… Vlad nu răspunde la telefon de două săptămâni. Nimeni nu știe nimic de el. Sunt disperată!
Am deschis ușa și am rămas împietrită. În fața mea stătea o fată tânără, cu ochii roșii de plâns, părul ciufulit și un palton gri, mototolit. Mâinile îi tremurau atât de tare încât abia își ținea geanta. Am simțit cum inima mi se strânge și un val de frig mi-a trecut prin tot corpul.
— Cine… cine ești? am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul.
— Mă numesc Irina. Sunt… logodnica lui Vlad. Vă rog, ajutați-mă! Nu mai știu ce să fac…
Logodnica lui Vlad? Am simțit cum mi se înmoaie genunchii. Vlad nu mi-a spus niciodată că ar avea o relație serioasă, cu atât mai puțin că s-ar fi logodit. Ultima dată când am vorbit cu el, părea grăbit, distant. Mi-a spus doar că are mult de lucru la birou și că nu poate veni acasă de Paște.
Am invitat-o pe Irina în sufragerie. S-a așezat pe marginea canapelei, strângându-și palmele una în alta.
— Vreți un ceai? am întrebat mecanic.
— Nu… adică… da, mulțumesc, a murmurat ea.
În timp ce fierbeam apa, mintea îmi zbura la toate momentele din ultimii ani în care Vlad se îndepărtase de mine. După ce tatăl lui a murit, parcă s-a închis într-o carapace. Nu mai vorbea despre nimic personal, nu mai aducea prieteni acasă, iar eu… eu m-am mulțumit să cred că e doar o fază.
Când m-am întors cu ceaiul, Irina plângea în tăcere.
— Povestește-mi tot ce știi, te rog. Orice detaliu poate fi important.
— Vlad… era agitat în ultima vreme. Avea probleme la serviciu, cred. Îmi spunea că cineva îl urmărește… că primea mesaje ciudate. Nu voia să-mi spună prea multe, dar îl vedeam cât era de speriat. Înainte să dispară, mi-a lăsat un bilet: „Dacă nu mă întorc, să nu ai încredere în nimeni.” Atât.
Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Vlad nu fusese niciodată paranoic sau speriat de ceva anume. Sau poate nu am vrut eu să văd?
— Ai fost la poliție?
— Da! Dar au spus că e adult, poate a plecat de bunăvoie… Nimeni nu mă ia în serios!
Am simțit furie și neputință. Cum să dispară copilul meu și nimeni să nu facă nimic?
În zilele următoare, Irina a rămas la mine. Împreună am încercat să refacem ultimele zile ale lui Vlad: am sunat colegii lui de la firma de IT unde lucra, am vorbit cu vecinii din blocul unde stătea cu chirie. Toți spuneau același lucru: „Vlad era retras, dar politicos. Nu părea să aibă probleme.”
Într-o seară, am găsit în camera lui o cutie veche cu scrisori și fotografii. Printre ele era o poză cu Vlad și un bărbat necunoscut, zâmbind larg pe o terasă din Vama Veche. Pe spatele pozei scria: „Pentru zilele când uităm cine suntem.”
Am arătat poza Irinei.
— Îl recunoști?
Ea a dat din cap.
— Nu… dar cred că e important.
A doua zi am mers la firma unde lucra Vlad. Am insistat să vorbesc cu șeful lui, domnul Dobre, un bărbat grizonat cu privire rece.
— Doamnă Popescu, îmi pare rău pentru situație… Vlad era un angajat bun, dar în ultima vreme părea stresat. A avut niște conflicte cu un coleg, Radu Marinescu. Dar nu cred că e ceva grav.
Am plecat cu inima grea. Cine era acest Radu? De ce nu ne spusese nimeni până acum?
Irina a insistat să-l căutăm pe Radu. L-am găsit într-un bar din centru, cu ochii roșii și mâinile tremurânde.
— Nu știu unde e Vlad! a izbucnit el când ne-a văzut. N-am vrut să-i fac rău… doar că…
— Doar că ce? am întrebat eu printre dinți.
— Vlad descoperise ceva la firmă… ceva ilegal. Voia să meargă la poliție. Șefii au aflat și l-au amenințat. Eu… eu am încercat să-l conving să renunțe.
Am simțit cum mi se taie respirația.
— Ce anume?
— Spălau bani prin contracte false… Vlad avea dovezi pe laptopul lui.
Irina a izbucnit în plâns.
— Deci l-au făcut să dispară? L-au omorât?
Radu a dat din cap disperat.
— Nu știu! Poate doar l-au speriat… Poate s-a ascuns undeva!
Am plecat de acolo cu un gol imens în stomac. Dacă Vlad era undeva singur, speriat? Sau dacă era deja prea târziu?
În următoarele zile am mers la poliție cu toate informațiile strânse: poza din Vama Veche, numele lui Radu, biletul lăsat Irinei. De data asta ne-au luat în serios.
Au trecut încă două săptămâni până când am primit un telefon: Vlad fusese găsit într-un sat din Deltă, ascuns la o mătușă îndepărtată. Era slăbit și speriat, dar viu. A refuzat mult timp să vorbească despre ce i s-a întâmplat.
Când l-am strâns în brațe după atâtea zile de coșmar, am simțit că mă prăbușesc și renasc în același timp.
— Mamă… îmi pare rău că te-am ținut departe de viața mea. Am vrut doar să te protejez…
Nu i-am răspuns atunci. L-am ținut strâns la piept și am plâns împreună.
Acum mă întreb: câte lucruri nu știm despre cei pe care îi iubim cel mai mult? Cât de mult putem controla destinul copiilor noștri? Și oare cât adevăr putem duce fără să ne frângem complet?