Scrisoarea care mi-a schimbat viața: între datoria față de părinți și dreptul la fericire

— Nu pot să cred, Irina, uite ce-a venit azi la poștă! Radu mi-a întins plicul cu un gest grăbit, fără să bănuiască ce urmează să descopăr. Mâinile îmi tremurau ușor când am desfăcut hârtia. Pe foaia albă, cu scrisul rece al unui avocat, mama îmi cerea pensie de întreținere. Nu era o rugăminte, ci o somație legală, cu amenințări clare: dacă nu plătesc, mă poate da în judecată.

Am izbucnit într-un râs amar, aproape isteric. Radu s-a uitat la mine nedumerit, fără să știe că râsul meu era doar un scut subțire peste o rană veche. — Ce-i asta? a întrebat el, încercând să citească peste umărul meu. — Nimic… doar trecutul care nu mă lasă în pace, am șoptit.

Mama… Elena. O femeie puternică, dar rece ca piatra. Toată copilăria mea a fost o luptă pentru atenția și aprobarea ei. Tata a plecat când aveam opt ani, iar de atunci am devenit țapul ispășitor pentru toate frustrările ei. „Tu ești motivul pentru care nu pot fi fericită!” îmi repeta aproape zilnic. Am crescut cu sentimentul că nu sunt niciodată suficientă.

Am plecat la facultate la București doar ca să scap de ea. Am muncit pe brânci, am dormit în garsoniere friguroase și am mâncat covrigi zile la rând, doar să nu fiu nevoită să-i cer bani sau ajutor. Când l-am cunoscut pe Radu, am simțit pentru prima dată că pot respira liber. El nu știa prea multe despre mama mea; i-am spus doar că avem o relație „complicată”.

— Irina, trebuie să vorbim serios. Dacă e ceva grav, spune-mi! Radu m-a tras ușor de mână spre canapea. Am oftat adânc și i-am povestit totul: cum mama mă suna doar ca să-mi reproșeze că nu-i trimit bani, cum mă făcea să mă simt vinovată pentru orice succes al meu, cum niciodată nu m-a întrebat dacă sunt fericită.

— Dar e mama ta… poate are nevoie de ajutor acum la bătrânețe? a încercat el timid.

— Nu e vorba doar de bani! E vorba de tot ce mi-a făcut… Nu pot să uit cum mă jignea în fața vecinilor sau cum m-a dat afară din casă când am luat primul 7 la matematică. Acum vrea să mă oblige prin lege să-i dau bani? Nu e corect!

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am întors pe toate părțile, cu scrisoarea pe noptieră ca un ghimpe în carne vie. Mă simțeam prinsă între două lumi: una în care datoria față de părinți e sfântă și alta în care am dreptul să mă apăr de abuzuri, chiar dacă vin din familie.

A doua zi am sunat-o pe mama. Vocea ei era tăioasă ca întotdeauna:
— Ai primit scrisoarea? Să știi că nu glumesc! Dacă nu-mi trimiți bani lunar, merg direct la tribunal!
— Mamă, chiar ai nevoie de bani sau vrei doar să mă pedepsești?
— Cum îți permiți să vorbești așa cu mine? Eu te-am crescut singură! Tu ai uitat tot ce-am făcut pentru tine?
— N-ai făcut decât să mă rănești…
Am închis telefonul cu lacrimi în ochi și un nod în gât.

În zilele următoare am început să caut informații despre legea pensiei de întreținere pentru părinți. Am aflat că da, dacă părintele dovedește că nu se poate întreține singur și copilul are posibilități financiare, poate fi obligat să plătească. Dar nimeni nu vorbește despre cazurile în care părintele a fost abuziv sau toxic.

M-am dus la o avocată, doamna Popescu, care m-a ascultat cu răbdare:
— Din păcate, legea nu ține cont de relațiile personale sau de traume. Dar putem încerca să demonstrăm că mama dumneavoastră are venituri sau că cererea ei e nefondată.

Radu a fost mereu lângă mine, dar presiunea a început să apese și asupra relației noastre. Seara ne certam din nimicuri; el voia să găsim o soluție amiabilă, eu simțeam că orice compromis ar fi o nouă capitulare în fața mamei.

Într-o duminică dimineață, sora mea mai mică, Ana, m-a sunat plângând:
— Irina, te rog nu te certa cu mama… Știi cum e ea, dar dacă ajunge la tribunal o să fie scandal mare în familie!
— Ana, tu știi prin ce am trecut! De ce trebuie mereu eu să cedez?
— Pentru că tu ești mai puternică…

Cuvintele ei m-au durut mai tare decât orice reproș al mamei. De ce trebuie mereu cei care suferă cel mai mult să fie și cei care iartă primii?

Procesul a început peste două luni. Mama a venit îmbrăcată sobru, cu privirea rece și acuzatoare. În sala de judecată am simțit din nou acea fetiță speriată care încerca să-și mulțumească mama cu orice preț. Dar acum eram adult și aveam dreptul la propria viață.

Judecătoarea a ascultat argumentele ambelor părți. Avocata mea a demonstrat că mama are pensie și alte venituri din chirii. Totuși, verdictul a fost pe muchie de cuțit: dacă situația ei financiară se deteriorează, ar putea reveni cu o nouă cerere.

Am ieșit din tribunal cu sufletul golit de puteri. Mama nici măcar nu s-a uitat la mine; s-a urcat într-un taxi fără să spună un cuvânt.

Acum stau pe balconul apartamentului nostru mic din București și privesc luminile orașului. Mă întreb dacă vreodată voi putea rupe lanțurile vinovăției și ale datoriei impuse de familie. Oare câți dintre noi trăim vieți strivite sub povara unor obligații care ne rănesc? Unde se termină datoria față de părinți și unde începe dreptul nostru la fericire?