Nu-mi vreau nepotul la masa de familie – Povara tăcerii
— Nu, nu vreau să vină Vlad la masa de familie! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la Irina, fiica mea cea mare. Era pentru prima dată când rosteam cuvintele acestea cu atâta claritate, dar în sufletul meu le simțeam de ani buni.
Irina a rămas nemișcată, cu mâinile strânse pe marginea scaunului din bucătărie. Ochii ei căprui, atât de asemănători cu ai mei, s-au umplut de lacrimi. — Mamă, e nepotul tău! Cum poți să spui asta?
Am oftat adânc. — Nu înțelegi… Nu mai pot. De fiecare dată când vine Vlad, totul se transformă într-un haos. Strigă, aruncă lucruri, nu stă locului nicio clipă. Toată lumea e tensionată, nimeni nu se mai bucură de nimic. Vreau să fie liniște, măcar o dată pe an!
Irina a plecat capul. — Știi că nu e vina lui… Are autism. Face tot ce poate.
— Știu! am ridicat vocea fără să vreau. Dar și eu sunt om! Am 62 de ani, nu mai am răbdarea de altădată. Vreau să stau la masă cu familia mea, să povestim, să râdem… Nu să alerg după el prin curte sau să ascult cum sparge farfuriile.
În colțul camerei, soțul meu, Gheorghe, citea ziarul, prefăcându-se că nu aude discuția. Dar știam că ascultă fiecare cuvânt. El niciodată nu s-a implicat în problemele astea – „Lasă-le pe femei să se certe”, spunea mereu.
Irina s-a ridicat încet și a ieșit din bucătărie fără să mai spună nimic. Am rămas singură cu gândurile mele și cu o liniște apăsătoare care mi-a strâns inima ca într-o menghină.
Masa de familie urma să fie peste două săptămâni. Charlotte, fiica mea cea mică, împlinea 35 de ani și voiam să fie o zi specială. Ea tocmai se mutase într-o casă nouă și era ocupată cu renovările, așa că am decis să ținem petrecerea la noi. Aveam trei camere spațioase și o curte mare – loc destul pentru toată lumea.
Dar gândul la Vlad mă bântuia. Îl vedeam alergând printre invitați, trântind uși, urlând când cineva încerca să-l oprească. Îmi aminteam cum la Crăciunul trecut a spart globurile din brad și a aruncat mâncarea pe jos. Toți au încercat să-l ignore sau să-l liniștească, dar nimeni nu s-a simțit bine.
În seara aceea, am primit un mesaj de la Irina: „Mamă, dacă Vlad nu e binevenit, nici noi nu venim.”
Am simțit un gol în stomac. M-am dus la Gheorghe și i-am arătat mesajul.
— Ce vrei să faci? m-a întrebat el fără să-și ridice ochii din ziar.
— Nu știu… Poate exagerez? Poate ar trebui să încerc să-l accept…
— Maria, tu știi cel mai bine ce poți duce. Dar gândește-te: dacă tu nu-l accepți aici, cine o va face?
Am dormit prost în noaptea aceea. M-am gândit la Irina – cât de greu îi este ca mamă singură cu un copil special. La Vlad – cât de mult suferă el fără să înțeleagă de ce lumea îl respinge. Și la mine – cât de mult mi-am dorit mereu o familie unită.
A doua zi dimineață, Charlotte a venit pe la noi să discute detaliile petrecerii.
— Mamă, ce-ai pățit? Pari abătută.
I-am povestit totul. Charlotte m-a ascultat fără să mă judece.
— Știi… când eram mică și făceam prostii, tu niciodată nu m-ai dat afară din cameră. M-ai certat, dar m-ai ținut aproape. Poate Vlad are nevoie de același lucru.
Am simțit cum mi se umezește privirea. — Dar dacă stricăm ziua tuturor?
Charlotte a zâmbit trist: — Sau poate o facem mai adevărată decât oricare alta.
Au trecut câteva zile în care n-am vorbit cu Irina. Într-o dimineață ploioasă, am găsit curajul să-i scriu: „Vreau să veniți amândoi. Îmi pare rău că am spus acele lucruri.”
Răspunsul ei a venit după câteva ore: „Mulțumesc, mamă. O să încercăm și noi.”
Ziua petrecerii a venit cu soare și cu emoții amestecate. Vlad a intrat ținând-o strâns de mână pe Irina. Era agitat, dar părea fericit că vede atâta lume.
La început toți erau crispați – se uitau la el cu teamă sau curiozitate. Când a început să bată cu lingura în masă și să râdă zgomotos, am simțit cum mi se strânge inima. Dar Charlotte s-a ridicat și i-a adus o jucărie preferată din camera ei; Vlad s-a liniștit pentru câteva minute.
Pe parcursul zilei au fost momente tensionate – farfurii sparte, țipete scurte – dar au fost și clipe în care Vlad s-a jucat liniștit în curte cu verișorii lui sau a stat lângă mine pe bancă privind norii.
Seara, după ce toți au plecat și casa era din nou goală, am rămas pe terasa rece privind stelele.
M-am întrebat: oare cât de mult ne costă liniștea dacă vine cu prețul excluderii celor dragi? Și dacă dragostea adevărată nu înseamnă tocmai să-i primim pe toți – chiar și atunci când e greu?