Invitația care mi-a sfâșiat inima: Povestea unei trădări
— Nu pot să cred! Nu pot să cred că au făcut asta! am strigat, aruncând invitația albă pe masa din bucătărie. Hârtia groasă, cu marginile aurii, părea să mă ardă la degete. Pe copertă, scris cu litere elegante: „Anna și Paul vă invită cu drag la nunta lor”. Anna — cea mai bună prietenă a mea din liceu. Paul — fostul meu soț. M-am prăbușit pe scaun, simțind cum inima îmi bate atât de tare încât mă doare pieptul.
— Mamă, ce s-a întâmplat? a întrebat Mara, fiica mea de doisprezece ani, privind speriată din pragul ușii.
Am încercat să-mi ascund lacrimile, dar nu am reușit. M-am ridicat și am tras adânc aer în piept.
— Nimic, iubita mea. Doar… o veste neașteptată.
Mara s-a apropiat și m-a îmbrățișat. În brațele ei mici am simțit pentru o clipă că totul va fi bine. Dar apoi privirea mi-a căzut din nou pe invitație. Cum au putut? Cum au avut curajul să-mi trimită așa ceva?
Am luat telefonul și am format numărul Laurei, sora mea mai mică.
— Laura, trebuie să vii la mine. Acum.
— Ce s-a întâmplat, Irina? Ești bine?
— Nu. Nu sunt bine. Te rog, vino.
În jumătate de oră, Laura era la ușa mea. Am deschis fără să spun nimic și i-am întins invitația. A citit-o și a rămas cu gura căscată.
— Nu pot să cred! Anna? Cu Paul? Dar… când? Cum?
— Nu știu, am șoptit. Nu știu nimic. După divorț, Anna a dispărut din viața mea. Nu mi-a mai răspuns la mesaje, nu a mai venit la cafea… Iar Paul… știi bine cât am suferit după ce a plecat.
Laura s-a așezat lângă mine și m-a luat de mână.
— Ce vrei să faci?
— Nu știu. O parte din mine vrea să rup invitația și să uit că am primit-o vreodată. Dar alta… alta vrea să meargă acolo, să-i privească în ochi și să-i întrebe: De ce?
În zilele care au urmat, nu am putut dormi. M-am perpelit în pat, gândindu-mă la toate momentele petrecute cu Anna: serile târzii în care ne povesteam secretele, vacanțele la mare, planurile pentru viitor. Și la Paul: bărbatul pe care l-am iubit atât de mult încât am crezut că nu voi mai putea iubi niciodată pe altcineva.
Într-o seară, Mara m-a găsit plângând în bucătărie.
— Mamă, te rog… nu mai fi tristă. Poate că oamenii se schimbă. Poate că Anna și Paul… poate că au nevoie unul de altul acum.
M-am uitat la ea și am simțit o furie surdă crescând în mine.
— Dar eu? Eu ce fac cu durerea asta? Cum pot să-i iert?
Mara m-a privit cu ochii ei mari și sinceri.
— Poate că nu trebuie să-i ierți acum. Poate doar să mergi mai departe.
Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Am început să mă gândesc serios dacă să merg sau nu la nuntă. Laura insista să nu mă duc.
— Irina, e umilitor! De ce ai face asta?
Dar ceva din mine voia răspunsuri. Așa că într-o dimineață, am luat o decizie: voi merge la nuntă. Nu pentru ei, ci pentru mine. Să pot închide acest capitol odată pentru totdeauna.
Ziua nunții a venit prea repede. M-am îmbrăcat simplu, într-o rochie albastră pe care o purtasem la botezul Marei. Am ajuns la biserică cu inima strânsă. Oamenii mă priveau curioși — unii știau povestea, alții doar bănuiau ceva.
Anna era frumoasă în rochia ei albă, dar când m-a văzut, fața i s-a schimbat brusc. Paul a evitat să mă privească. M-am așezat în ultima bancă și am încercat să respir adânc.
După ceremonie, Anna s-a apropiat de mine.
— Irina… nu știu ce să spun…
Am ridicat mâna oprind-o.
— Nu spune nimic. Voiam doar să văd cu ochii mei că e real. Să știu că pot merge mai departe fără voi.
Paul s-a apropiat și el.
— Îmi pare rău pentru tot…
L-am privit pentru ultima dată ca pe un străin.
— Și mie îmi pare rău că v-am iubit pe amândoi atât de mult încât nu am văzut adevărul.
Am plecat fără să mă uit înapoi. Pe drum spre casă, Mara m-a luat de mână.
— Ești bine?
Am zâmbit trist.
— Da, iubita mea. Pentru prima dată după mult timp, cred că sunt bine.
Acum, când scriu aceste rânduri, mă întreb: Cât de mult putem ierta fără să ne pierdem pe noi înșine? Și oare trădarea celor dragi ne face mai puternici sau doar mai singuri?