Între două vieți: Povara unei alegeri

— Mihai, nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc cu tine când știu că te gândești la altcineva!
Vocea Anei răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și lumina slabă a serii. Stăteam cu capul plecat, mâinile strânse pe marginea mesei. Îmi simțeam inima ca un bolovan, dar nu puteam să-i spun adevărul. Nu încă.

Totul începuse cu un mesaj banal pe Facebook de la Ilinca, colega mea de liceu. O glumă, o amintire despre o excursie la munte, și dintr-odată mă simțeam din nou tânăr. Ana era mereu obosită, mereu preocupată de Vlad, fiul nostru de opt ani, mereu cu grijile casei și ale serviciului. Eu mă simțeam invizibil. Ilinca mă făcea să râd, să uit de ratele la bancă și de certurile pentru facturi.

— Mihai, tu mă mai iubești? m-a întrebat Ana într-o seară, cu ochii roșii de plâns.

Am mințit-o. Am spus că da. Dar minciuna mi-a ars buzele.

Când am plecat de acasă, Vlad a rămas în pragul ușii, cu ghiozdanul pe umăr și ochii mari, întrebători. Nu am avut curaj să-l privesc. Am luat doar câteva haine și am fugit spre apartamentul Ilincăi din Militari, convins că acolo voi găsi liniștea după care tânjeam.

La început a fost ca-n filme: seri târzii cu vin roșu și râsete, dimineți leneșe fără grija trezitului pentru școală. Dar curând au apărut umbrele. Ilinca era geloasă pe orice mesaj de la Ana despre Vlad. Eu mă simțeam vinovat pentru fiecare zi în care nu-mi vedeam copilul. Într-o seară, după ce am vorbit cu Vlad la telefon și l-am auzit spunând „Noapte bună, tati”, am plâns în baie ca un copil.

— Mihai, tu nu ești aici cu mine! mi-a reproșat Ilinca într-o noapte.

Avea dreptate. Eram prins între două vieți: una pe care o părăsisem fără să-mi dau seama cât valorează și alta pe care o construisem pe nisipuri mișcătoare.

Ana nu mi-a răspuns la mesaje luni întregi. Vlad mă evita când veneam să-l iau în weekenduri. Îl simțeam rece, distant. Într-o duminică ploioasă, când l-am dus la film și i-am cumpărat popcorn, mi-a spus:

— Tati, tu te mai întorci acasă?

Nu am știut ce să-i răspund. M-am simțit mic și laș.

Ilinca a început să vorbească despre copii. Eu nu eram pregătit. Cum să aduc pe lume un alt copil când pe primul îl pierdusem deja? Certurile au devenit tot mai dese. Odată, am spart din greșeală o cană și Ilinca a țipat:

— Du-te la familia ta dacă tot acolo ți-e gândul!

Am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am gândit la Ana: cum stă singură în sufragerie, cum îi citește lui Vlad povești seara, cum își ascunde lacrimile ca să nu-l sperie.

Într-o zi, am primit un mesaj de la Ana: „Vlad are serbare la școală. Poți veni?”

Am ajuns primul în sala de clasă. Când l-am văzut pe Vlad recitând poezia despre familie, cu ochii căutându-mă printre părinți, m-am prăbușit pe dinăuntru. După serbare, Ana mi-a spus:

— Nu vreau să te urăsc, Mihai. Dar nu pot uita cum ne-ai lăsat.

Am încercat să-i explic că m-am simțit sufocat, că voiam altceva de la viață. Dar cuvintele mele păreau goale.

— Știi ce doare cel mai tare? Că ai ales să fugi în loc să lupți pentru noi.

Am plecat acasă la Ilinca cu un gol imens în piept. Ea m-a întâmpinat cu o privire rece:

— Ai fost la ei? Ai stat cu ei? Poate ar trebui să te întorci definitiv!

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele mici pe care le pierdusem: primul dinte căzut al lui Vlad, serile de Crăciun cu Ana făcând cozonaci, glumele noastre proaste când eram tineri și visam la o casă a noastră.

A doua zi dimineață i-am spus Ilincăi:

— Nu pot continua așa. Îmi pare rău.

A plâns și ea. Mi-a spus că m-a iubit sincer și că nu meritam nici eu să fiu rupt între două lumi.

Am plecat fără bagaje. Am mers pe jos până în fața blocului Anei și am stat acolo ore întregi. Când a ieșit cu Vlad spre școală, m-am apropiat încet.

— Ana… pot să vorbesc cu tine?

M-a privit lung, obosită.

— Mihai, nu știu dacă mai avem ceva de spus.

— Vreau doar să încerc să repar ce-am stricat… pentru Vlad… pentru noi…

Nu mi-a răspuns atunci. Dar seara mi-a trimis un mesaj: „Poate ar trebui să vorbim.”

Nu știu dacă voi reuși vreodată să recâștig încrederea lor sau dacă rana asta se va vindeca vreodată complet. Dar știu că uneori fuga după fericire ne poate face orbi la ceea ce contează cu adevărat.

Oare câți dintre noi realizează prea târziu ce au pierdut? Și câți au curajul să-și asume greșelile și să lupte pentru cei pe care i-au rănit?