De ce să mai trudim în grădină?

— De ce te chinui atâta, Maria? Nu vezi că nu mai are rost? Hai să punem gazon, să stăm la soare, să bem o bere, să ne bucurăm de viață!
Vocea lui Mihai răsuna în curte, tăind liniștea serii ca o coasă neatentă. M-am oprit din smuls buruieni, cu mâinile pline de pământ și inima strânsă. M-am uitat la el — stătea rezemat de gard, cu o bere în mână și privirea aceea obosită, aproape resemnată.
— Mihai, nu înțelegi… Nu pot. Nu pot să las grădina asta să moară.
— Dar de ce? Ce-ți aduce atâta muncă? Uite la vecini: au pus gazon, au hamac, râd toată ziua. Noi de ce nu putem?
Am simțit cum mă cuprinde furia și tristețea deodată. Am aruncat sapa pe jos și am rămas în genunchi, cu ochii la rândurile de roșii abia răsărite.
— Pentru că aici e tot ce mi-a rămas din mama. Din tata. Din copilăria mea. Tu nu vezi?
Mihai a oftat și s-a apropiat încet.
— Maria, nu mai suntem copii la țară. Avem joburi, avem copii, avem alte griji. Ce rost are să te rupi în două pentru câteva legume?
Am simțit lacrimile cum îmi ard obrajii. Am vrut să-i spun că nu sunt doar legume. Că fiecare rând de ceapă e o amintire cu tata, care mă învăța să sap drept. Că fiecare tufă de roșii e mama, care mă certa dacă rupeam frunzele aiurea. Că mirosul de pământ ud e singurul lucru care mă mai ține legată de cine am fost.

Dar n-am spus nimic. Doar am stat acolo, cu mâinile murdare și sufletul golit.

A doua zi dimineață, copiii au venit în fugă la mine.
— Mama, ne ajuți să plantăm morcovi?
Am zâmbit printre lacrimi. Poate că ei încă mai simt ceva din magia asta. Poate că nu e totul pierdut.

Seara, la cină, discuția a reizbucnit.
— Maria, eu zic să ne gândim serios la gazon. E mai simplu pentru toți.
— Pentru tine poate e simplu, Mihai! Pentru mine nu e! Pentru mine grădina asta e viață! E tot ce am avut bun vreodată!
Copiii s-au oprit din mâncat și s-au uitat la noi speriați.
— Nu vă certați…, a șoptit Ilinca.
M-am ridicat brusc de la masă și am ieșit afară. Am simțit cum se prăbușește totul peste mine: presiunea jobului, grijile pentru copii, dorul de părinți, dorința de a păstra ceva viu din trecut.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat printre straturi, am atins frunzele cu vârful degetelor, am ascultat greierii și am plâns încet, ca să nu mă audă nimeni.

A doua zi dimineață am găsit-o pe vecina Viorica la poartă.
— Ce faci, fată dragă? Te văd abătută…
I-am povestit totul printre suspine. Viorica m-a ascultat cu răbdare.
— Știi ce cred eu? Cândva toți o să regrete că au lăsat pământul să moară. Dar până atunci… fiecare cu drumul lui.

În zilele următoare, Mihai a început să evite subiectul. Dar tensiunea plutea în aer ca un nor greu.

Într-o sâmbătă dimineață, l-am găsit pe Mihai în curte, cu un sac de semințe de gazon în brațe.
— M-am gândit să încep azi…, a spus el încet.
Am simțit cum mi se taie respirația.
— Dacă pui gazon peste grădina asta… eu plec!
A tăcut mult timp. Apoi a lăsat sacul jos și s-a uitat lung la mine.
— Maria… eu vreau doar să fim fericiți. Să nu te mai văd obosită și tristă.
— Dar dacă fericirea mea nu arată ca a ta?

Au trecut zilele grele ca niște nori negri peste casa noastră. Copiii au început să mă ajute mai mult în grădină — poate din milă, poate din dragoste sinceră. Mihai s-a retras tot mai mult în el însuși.

Într-o seară, după ce am cules primele roșii coapte, Ilinca a venit la mine cu un bol plin.
— Mama, uite ce frumoase sunt! Le ducem la bunica?
Am izbucnit în plâns și am strâns-o tare la piept.

Poate că nu toți vor înțelege vreodată de ce mă încăpățânez să muncesc pământul ăsta. Poate că pentru unii e doar muncă inutilă sau nostalgie fără rost. Dar pentru mine… e rădăcina mea.

Oare câți dintre noi mai simt legătura asta cu pământul? Oare chiar trebuie să renunțăm la tot ce ne-a făcut oameni doar pentru confort? Voi ce ați face în locul meu?