Întâlnirea care mi-a răscolit viața: Povestea unei iubiri pierdute și regăsite după 35 de ani

— Anca?
Vocea lui mi-a străpuns gândurile ca un tunet în mijlocul unei zile toride de vară. M-am oprit brusc, cu plasele grele atârnându-mi de mâini, în mijlocul aglomerației din mall-ul din Ploiești. Am ridicat privirea și l-am văzut: același zâmbet ușor ironic, aceiași ochi verzi care mă făceau să uit de mine acum 35 de ani.

— Nu se poate… am șoptit, aproape fără să-mi dau seama.

— Anca, chiar tu ești?

Am simțit cum mă cuprinde un val de căldură, apoi frig, apoi iar căldură. Mirosea a cafea proaspăt măcinată și a parfumuri scumpe, dar eu simțeam doar mirosul verii din 1989, când ne ascundeam pe malul Teleajenului și visam la o viață împreună.

— Dan… am rostit numele lui ca pe o rugăciune uitată.

A zâmbit trist.

— Ce faci aici?

Am vrut să spun „bine”, dar adevărul era că nu eram bine. Nu mai fusesem bine de mult timp. Căsnicia mea cu Sorin era o rutină obositoare, copiii erau mari și plecați, iar eu mă agățam de zilele care treceau una după alta, fără să lase urme.

— Încerc să trăiesc, am spus, privind în podea. Tu?

— Am venit să-mi iau niște medicamente pentru mama. Stă la mine acum, e bolnavă…

Am simțit un nod în gât. Dan fusese mereu cel responsabil dintre noi doi. Eu eram visătoarea, el era cel care mă aducea cu picioarele pe pământ.

— Vrei să bem o cafea? m-a întrebat, ezitând.

Am dat din cap fără să mă gândesc prea mult. Ne-am așezat la o masă retrasă, lângă geam. Am început să vorbim despre lucruri banale: copii, serviciu, părinți bolnavi. Dar între noi plutea ceva nespus, o tensiune care creștea cu fiecare secundă.

— Ți-ai amintit vreodată de noi? m-a întrebat el brusc.

M-am uitat la el lung. Cum să-i spun că nu trecuse niciun an fără să mă gândesc la el? Că în fiecare vară, când simțeam mirosul de fân proaspăt cosit, îmi aminteam cum mă ținea în brațe pe dealurile din Bucov?

— Mereu, am recunoscut încet.

A oftat și a privit pe fereastră.

— Știi… m-am întrebat mereu dacă am făcut bine că am plecat atunci la București. Dacă nu te-aș fi lăsat singură…

Mi-au dat lacrimile. Îmi aminteam perfect ziua aceea: el pleca la facultate, eu rămâneam acasă, cu părinții mei care nu-l acceptau pentru că „nu era de familie bună”. Tata mi-a spus atunci:

— Anca, dacă pleci cu el, să nu mai calci pragul casei!

Nu am avut curajul să-l înfrunt. Am rămas și am trăit toată viața cu regretul acela.

— N-a fost vina ta, Dan. Am fost lași amândoi.

A zâmbit amar.

— Și-acum? Ce facem acum?

Nu aveam răspunsuri. Aveam 53 de ani, un soț care nu mă mai privea demult ca pe o femeie, doi copii care mă sunau doar când aveau nevoie de bani și un suflet gol.

— Nu știu… Dar mi-e dor de mine cea care eram cu tine.

Dan mi-a luat mâna peste masă. Am tresărit ca o adolescentă.

— Știi că încă te iubesc?

Am simțit cum lumea se oprește pentru o clipă. Apoi realitatea m-a izbit: nu puteam să arunc totul pentru o iubire veche. Sau puteam?

— Anca! Ce faci aici?

Vocea lui Sorin m-a făcut să tresar violent. Soțul meu stătea în fața noastră, cu privirea tăioasă.

— Sorin… eu… doar beam o cafea cu un vechi prieten.

Sorin s-a uitat la Dan cu dispreț.

— Prieten? Nu-mi spune că ești tu Dan! Ăla care te-a lăsat baltă când erai tânără?

M-am ridicat brusc.

— Sorin, te rog…

— Hai acasă! Acum!

M-am uitat la Dan neputincioasă. El s-a ridicat încet.

— Anca, dacă vrei vreodată să vorbim… știi unde mă găsești.

Sorin m-a tras de braț spre ieșire. În mașină a început scandalul:

— Cum poți să faci asta? După atâția ani? Eu muncesc ca un câine pentru tine și tu… tu te vezi cu foști iubiți?

Am izbucnit în plâns.

— Sorin, nu mai suntem fericiți! De ani de zile trăim ca doi străini!

El a tăcut o vreme.

— Și ce vrei să faci? Să fugi cu el? Să-ți distrugi familia?

Nu am răspuns. Nici eu nu știam ce vreau.

În noaptea aceea nu am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o fantomă, atingând fotografiile copiilor mei, amintindu-mi de toate sacrificiile făcute pentru ei. Dar și de toate visele mele îngropate sub griji și compromisuri.

A doua zi am primit un mesaj de la Dan: „Dacă vrei să fii fericită măcar acum, vino la mine.”

Am stat ore întregi privind telefonul. Să renunț la tot pentru o iubire veche? Să rămân prizoniera unei vieți care nu-mi mai aparține?

La prânz am ieșit pe balcon și am privit orașul: blocuri cenușii, mașini grăbite, oameni triști. Mi-am dat seama că nu mai vreau să fiu una dintre ei.

Mi-am făcut bagajul și am plecat la Dan. Sorin a încercat să mă oprească, copiii m-au judecat aspru. Dar pentru prima dată după mulți ani m-am simțit vie.

Acum stau în bucătăria lui Dan și beau cafeaua preferată. Încerc să reconstruiesc ceea ce am pierdut cândva.

Dar uneori mă întreb: oare fericirea târzie poate șterge regretele unei vieți întregi? Sau doar le face mai suportabile?