Întâlnirea care mi-a răscolit viața: Povestea unei iubiri pierdute și regăsite după 35 de ani

— Anca?
Vocea aceea, pe care o credeam îngropată undeva adânc în trecut, mi-a străpuns sufletul ca un cuțit. Am înghețat cu sacoșele în mâini, în mijlocul agitației din mall-ul din Ploiești. M-am întors încet, cu inima bubuindu-mi în piept, și l-am văzut: Mihai. Părul îi era presărat cu fire albe, ochii aceia albaștri la fel de pătrunzători ca atunci, în vara când aveam 19 ani și credeam că lumea e a noastră.

— Mihai? am șoptit, aproape fără să-mi dau seama.

S-a apropiat încet, ca și cum îi era teamă să nu dispar dacă se mișcă prea repede. Pentru o clipă, am uitat de tot: de soțul meu, de copiii mei, de anii care au trecut ca un vis urât. Eram din nou fata aceea naivă, care a fugit cu el la mare fără să spună nimănui, care a plâns când părinții mei au aflat și au spus că nu e potrivit pentru mine.

— Nu-mi vine să cred… după atâția ani…

Vocea lui tremura. Am simțit cum mă podidesc lacrimile. Oamenii treceau pe lângă noi, grăbiți, dar pentru mine timpul s-a oprit. Am vrut să fug, să mă ascund, dar picioarele nu mă ascultau.

— Ce faci aici? am întrebat, încercând să par calmă.

— Am venit cu soția la un control medical… Dar tu?

Am zâmbit amar. Soția. Cuvântul acela m-a lovit ca un pumn în stomac.

— Am venit să iau niște haine pentru fiica mea. Are balul de absolvire diseară.

A zâmbit trist.

— Ai rămas frumoasă, Anca.

M-am uitat la el și am simțit cum mă sufoc. Toate amintirile au năvălit peste mine: serile pe malul lacului din orașul nostru mic, promisiunile șoptite la ureche, certurile aprinse când părinții mei au încercat să ne despartă. Și apoi ziua aceea blestemată când tata m-a obligat să aleg: familia sau Mihai.

— Știi… m-am gândit la tine în fiecare an, a spus el încet.

Am simțit cum mă clatin. Nu voiam să aud asta. Nu voiam să-mi amintesc cât de mult am suferit după ce l-am părăsit fără explicații, doar pentru că mama plângea și tata amenința că mă dă afară din casă.

— Mihai, nu putem…

— Știu. Dar lasă-mă măcar să te văd. Să bem o cafea. Să vorbim ca doi oameni mari care au trecut prin viață.

Am ezitat. În mintea mea se derulau imagini cu soțul meu, Sorin, bărbatul calm și previzibil cu care m-am căsătorit la scurt timp după ce l-am pierdut pe Mihai. Niciodată nu l-am iubit cu adevărat, dar era stabilitate, liniște, siguranță. Cu Mihai era foc, pasiune și haos.

— Bine… dar doar o cafea.

Ne-am așezat la o masă retrasă. Am vorbit despre copii, despre părinți — ai lui muriseră de mult, ai mei erau bătrâni și bolnavi — despre serviciu și despre cât de mult s-a schimbat lumea.

— Îți amintești când am fugit la mare? a întrebat el zâmbind nostalgic.

— Cum aș putea uita? Tata a venit după noi cu poliția…

Am râs amândoi, dar râsul meu era amar. În ochii lui am văzut aceeași durere pe care o simțeam și eu: regretul pentru tot ce-ar fi putut fi.

— De ce nu ai mai venit după mine? am întrebat brusc.

A oftat adânc.

— Am încercat. Mama ta mi-a spus că te-ai mutat la București și că nu vrei să mai auzi de mine. Apoi am primit scrisoarea ta…

Am simțit cum mă înroșesc. Scrisoarea aceea… Tata mi-a dictat fiecare cuvânt. Nu era vocea mea acolo, ci frica mea.

— Mihai… eu nu am vrut niciodată să te rănesc. Dar eram copil și mi-era frică de tata. Mi-a spus că dacă nu te las, nu mai am familie.

A dat din cap încet.

— Și eu am fost laș. N-am luptat destul pentru tine.

Am tăcut amândoi o vreme. În jurul nostru lumea își vedea de treabă, dar pentru noi totul era suspendat între trecut și prezent.

— Ești fericită? m-a întrebat el brusc.

Am simțit un nod în gât.

— Nu știu… Sunt recunoscătoare pentru ce am: doi copii minunați, un soț bun… Dar uneori mă trezesc noaptea și mă întreb cum ar fi fost viața mea dacă aș fi avut curaj atunci.

A zâmbit trist.

— Și eu mă întreb același lucru în fiecare zi.

Ne-am ridicat să plecăm. Am vrut să-l îmbrățișez, dar m-am oprit. Era prea târziu pentru noi. Sau poate niciodată nu fusese timpul nostru.

Când am ajuns acasă, Sorin m-a întrebat de ce sunt abătută. I-am spus că am întâlnit un vechi prieten. Nu i-am spus adevărul — niciodată nu i-am spus cât de mult l-am iubit pe Mihai sau cât de tare m-a durut despărțirea aceea forțată de familie.

Seara, la balul fiicei mele, am privit-o dansând și mi-am promis că n-o să-i fac niciodată ce mi-au făcut mie părinții mei: să-i frâng aripile din frică sau prejudecată.

Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: oare câți dintre noi trăim vieți pe jumătate doar pentru că ne e frică să ne urmăm inima? Oare e vreodată prea târziu să ne împăcăm cu trecutul?