Visul meu de acasă: Între două garsoniere și o singură inimă frântă
— Nu pot să cred, Vlad! Cum adică ai semnat deja actele? Glasul meu tremura, iar inima îmi bătea nebunește în piept. Stăteam în bucătăria mică, cu mâinile strânse pe marginea mesei, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Vlad, soțul meu de șase ani, evita privirea mea, jucându-se nervos cu cheile pe care tocmai mi le pusese în palmă.
— Am făcut ce era mai bine pentru noi, Ana. Două garsoniere sunt mai practice. Una pentru noi, una pentru mama. Știi că nu se descurcă singură…
Am simțit cum tot aerul din cameră se subțiază. Visul meu de copil — o casă cu două camere, cu miros de cafea proaspătă dimineața și cu spațiu pentru viitorii noștri copii — s-a spulberat într-o secundă. Am crescut într-un apartament înghesuit din Drumul Taberei, unde părinții mei se certau mereu din cauza lipsei de spațiu. Mi-am promis că eu nu voi trăi așa.
— Dar Vlad, am vorbit atâția ani despre asta! Am strâns fiecare leu împreună… Cum ai putut să decizi fără mine?
El a ridicat din umeri, evitând să mă privească.
— Mama nu mai poate sta singură. Și așa ne va fi mai ușor tuturor. E aproape de noi, dar totuși are intimitatea ei.
M-am prăbușit pe scaun, simțind că pământul mi se surpă sub picioare. Nu era vorba doar despre spațiu sau confort. Era despre promisiuni, despre respect și despre faptul că nu fusesem parte din decizie. Eram ultima care afla.
În acea noapte n-am putut dormi. M-am plimbat prin apartamentul nostru închiriat, atingând pereții reci și imaginându-mi cum ar fi fost să-i vopsim împreună, să alegem mobila, să ne certăm pe canapea pentru ce culoare să aibă perdelele. Acum urma să ne mutăm într-o garsonieră mică, iar visul meu se transforma într-o cutie de chibrituri.
A doua zi am mers să văd garsoniera. Era la etajul patru, fără lift, cu o cameră mică și o bucătărie improvizată pe hol. Mama lui Vlad ne aștepta deja acolo, zâmbind larg.
— Vai, Ana, ce bine că suntem aproape! O să ne ajutăm una pe alta! Eu pot avea grijă de voi când veniți târziu de la muncă…
Am zâmbit forțat. În mintea mea răsuna doar întrebarea: „Dar cine are grijă de mine?”
Seara, l-am întrebat pe Vlad:
— De ce nu m-ai întrebat? De ce nu am decis împreună?
A oftat adânc.
— Ana, tu nu înțelegi… Mama a fost mereu singură după ce tata a murit. Eu sunt tot ce are. Nu puteam s-o las de izbeliște.
— Și eu? Eu ce sunt pentru tine?
S-a lăsat liniștea între noi. O liniște grea, apăsătoare, care a crescut în zilele următoare ca un zid între noi. M-am trezit făcând planuri singură: unde să punem patul ca să mai rămână loc de un birou mic, cum să ascundem cutiile cu lucruri pe care nu le vom putea despacheta niciodată.
Mama mea m-a sunat într-o seară.
— Ana, ești bine? Te aud tristă…
Am izbucnit în plâns.
— Mamă, nu știu dacă mai pot. Parcă nu mai contez deloc…
Ea a tăcut o clipă.
— Fata mea, uneori trebuie să lupți pentru ce vrei. Dacă tu nu-ți aperi visul, nimeni nu o va face în locul tău.
Cuvintele ei m-au urmărit zile întregi. Am început să mă gândesc serios: oare chiar trebuie să accept totul doar pentru că „așa e la noi”? Să-mi sacrific liniștea și fericirea doar pentru ca Vlad să-și liniștească conștiința față de mama lui?
Într-o duminică dimineață am decis să vorbesc deschis cu Vlad.
— Vlad, eu nu pot trăi așa. Nu pot renunța la visurile mele doar pentru că tu ai ales altceva fără mine. Vreau să fim o familie adevărată, nu doar două persoane care împart un spațiu mic și multe frustrări.
S-a uitat la mine lung, cu ochii umezi.
— Ana… Nu știu dacă pot schimba ceva acum.
— Atunci poate că trebuie să mă gândesc dacă vreau să rămân aici…
Nu am plecat atunci. Dar ceva s-a schimbat în mine. Am început să pun întrebări la serviciu despre credite ipotecare individuale. Am început să caut apartamente de două camere pe internet — pentru mine, nu pentru noi.
Mama lui Vlad a început să vină zilnic la noi „să ajute”. Îmi muta lucrurile prin casă fără să mă întrebe, gătea mâncăruri pe care nu le suportam și făcea observații despre cât de rar spăl geamurile.
Într-o seară am găsit-o pe mama lui Vlad în camera noastră, răscolind prin sertarele mele.
— Caut niște șervețele…
Atunci am simțit că nu mai pot. Am ieșit din casă și am mers ore întregi pe stradă, plângând în hohote.
Când m-am întors acasă, Vlad m-a întâmpinat îngrijorat.
— Ana, te rog… Hai să încercăm să facem lucrurile să meargă!
— Vlad, eu vreau o familie cu tine. Dar nu pot trăi la granița dintre două lumi: a ta și a mamei tale. Vreau să fiu partenerul tău, nu un chiriaș în viața voastră.
Nu știu ce va urma. Poate voi găsi puterea să plec și să-mi construiesc propriul drum. Poate Vlad va înțelege că familia noastră trebuie să fie pe primul loc.
Dar mă întreb: câte femei ca mine își sacrifică visurile pentru liniștea altora? Câte dintre noi ajungem să fim ultimele care aflăm despre propriile vieți?