Casa de la capătul drumului: povestea a două prietene care au încercat să-și refacă viața împreună

— Nu mai pot, Mariana! Nu mai pot! De ce nu mă asculți niciodată?
Vocea Vioricăi răsuna prin bucătăria rece, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uitam la ea peste ceașca mea, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Avea dreptate. Nu o ascultam. Sau poate că nu voiam să aud adevărul: casa asta, visul nostru de a trăi împreună și de a face bani din chirii, se transformase într-un coșmar.

Totul a început cu un pahar de vin, într-o seară ploioasă de martie. Eu, proaspăt pensionată după 40 de ani la contabilitate, ea, rămasă singură după ce soțul a plecat cu o femeie mai tânără. Copiii noștri erau departe: fiica mea, Laura, la Cluj, băiatul ei, Marius, emigrat în Italia. Ne simțeam abandonate, invizibile. Așa că am decis să ne unim forțele: să închiriem o casă mare la marginea orașului și să subînchiriem camere studenților. „O să fie ca pe vremuri la cămin!”, râdea Viorica. „O să avem companie, bani și nu o să ne mai simțim singure.”

Prima lună a fost un vis. Am găsit o vilă veche pe strada Viorelelor, cu grădină și pomi bătrâni. Am zugrăvit camerele împreună, am pus perdele noi și am cumpărat veselă colorată. Studenții au venit repede: două fete de la Medicină, un băiat de la Politehnică și o pereche de frați din Botoșani. Casa era plină de râsete și miros de mâncare gătită.

Dar apoi au început problemele. Fetele făceau petreceri până târziu, băiatul fuma în cameră și ascundea sticle goale sub pat. Frații se certau mereu și trânteau ușile. Eu încercam să impun reguli: „Nu fumați în casă!”, „Nu aduceți străini!”, „Nu faceți gălăgie după ora 10!” Dar Viorica mă contrazicea mereu: „Lasă-i, Mariana! Sunt tineri! Și noi am fost ca ei…”

Într-o seară, am găsit-o pe Viorica plângând în grădină.
— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o.
— Mi-a scris Marius… Nu mai vine acasă nici vara asta. Zice că n-are rost. Că nu mai are ce căuta aici.
Am simțit un gol în stomac. Știam cum e să fii respins de propriul copil. Laura mă suna doar când avea nevoie de bani sau rețete.

Tensiunea dintre noi creștea pe zi ce trecea. Eu voiam ordine și liniște; Viorica voia viață și zgomot. Într-o dimineață, am găsit chiuveta plină de vase murdare și gunoiul neridicat. Am izbucnit:
— Nu mai suport! Parcă suntem menajerele lor!
Viorica a ridicat din umeri:
— Dacă nu-ți convine, poți pleca!

A doua zi, una dintre fete a venit plângând la mine:
— Doamna Mariana, pot să vă spun ceva? Mi-e frică să mai stau aici… Băiatul acela m-a urmărit până la baie azi-noapte.
Am simțit cum mi se strânge inima. Am chemat-o pe Viorica și i-am povestit totul.
— Exagerezi! Sunt copii… Nu vezi că fata vrea doar atenție?
M-am simțit trădată. Prietena mea nu mă mai recunoștea.

În următoarele săptămâni, casa s-a transformat într-un câmp de bătălie. Studenții au început să plece unul câte unul. Banii s-au împuținat. Facturile s-au adunat pe masa din sufragerie ca niște sentințe mute.

Într-o seară târzie, după ce ultima fată și-a luat bagajele și a plecat fără să salute, am rămas singure în bucătăria pustie.
— Ce facem acum? am întrebat-o cu voce stinsă.
Viorica s-a uitat la mine cu ochii roșii:
— Nu știu… Poate că am greșit. Poate că nu suntem făcute să trăim împreună.
Am izbucnit în plâns amândouă. Toate frustrările, toate regretele au ieșit la suprafață ca niște răni vechi care nu se mai vindecă.

În zilele care au urmat, am început să ne evităm prin casă ca două străine. Mâncam separat, vorbeam doar despre facturi sau treburi gospodărești. Într-o dimineață, am găsit pe masă o scrisoare de la Viorica: „Mariana, plec la sora mea la Focșani. Poate acolo voi găsi liniștea pe care aici n-am avut-o niciodată. Îmi pare rău pentru tot ce-a fost rău între noi. Ai grijă de tine.”

Am rămas singură în casa prea mare pentru o singură femeie trecută de 60 de ani. Am privit pe geam la grădina pustie și m-am întrebat unde am greșit. De ce nu reușim niciodată să fim fericiți când credem că avem totul sub control? De ce ne e atât de greu să acceptăm că uneori prietenia nu poate salva tot?

Poate că bătrânețea nu e despre liniște sau siguranță, ci despre curajul de a recunoaște când trebuie să o iei de la capăt — chiar dacă doare.

„Oare câți dintre noi își găsesc cu adevărat locul după ce copiii pleacă și viața pare că s-a terminat? Sau poate abia atunci începe adevărata luptă pentru sufletul nostru?”