Când liniștea devine strigăt: Povestea unei căsnicii uitate

— Ai putea măcar să spui „bună dimineața”, Ilie, am murmurat într-o dimineață de martie, turnându-i cafeaua în ceașca veche, cu toarta ciobită. El nu a ridicat privirea. Nici măcar nu s-a clătinat. Parcă nici nu eram acolo. Parcă nici el nu mai era acolo. Doar o umbră a bărbatului pe care l-am iubit cândva, rămasă pe scaunul din bucătărie.

Nu ne-am destrămat brusc. Nu a fost vreo ceartă, vreo trântire de ușă sau vreo trădare. Pur și simplu, într-o zi, Ilie s-a întors acasă de la serviciu, și a doua zi nu a mai plecat. A ieșit la pensie după 38 de ani la CFR, iar odată cu uniforma și legitimația, parcă și-a lăsat și sufletul în vestiarul gării.

La început am crezut că e doar oboseala. Că are nevoie de timp să se obișnuiască. Dar zilele au trecut, apoi săptămânile, apoi lunile. Ilie s-a retras în sine ca într-o carapace. Vorbea doar când era absolut necesar: „Unde-i telecomanda?”, „Ai plătit lumina?” și atât. În rest, tăcere. O tăcere grea, apăsătoare, care se lăsa peste casă ca o ceață groasă.

Am încercat să-l scot din starea asta. L-am invitat să mergem la plimbare în parc, să vizităm nepoții la Ploiești, să mergem la biserică duminica. Refuza politicos sau dădea din umeri. Uneori nici nu răspundea. Am început să vorbesc singură prin casă, doar ca să aud o voce omenească.

Într-o seară, când am adus vorba despre aniversarea noastră de 40 de ani de căsnicie, Ilie a oftat adânc și a spus doar atât:

— Nu mai are rost nimic.

Atunci am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am stat toată noaptea pe marginea patului, privind spre fereastră, încercând să-mi amintesc când am devenit doi străini sub același acoperiș.

Fiica noastră, Irina, m-a sunat într-o zi:

— Mamă, ce face tata? Parcă nici cu mine nu mai vorbește la telefon…

— E… tăcut. Nu știu ce să fac cu el.

— Poate are nevoie de ajutor. Să meargă la un psiholog…

— La noi în sat? S-ar face de râs! Știi cum e el…

Irina a oftat și ea. Știa prea bine încăpățânarea lui Ilie.

Într-o duminică am încercat să-l provoc:

— Ți-ai pierdut prietenii? Ai pierdut trenurile? Ce-ai pierdut, Ilie?

El s-a uitat la mine pentru prima dată după mult timp. Avea ochii goi.

— M-am pierdut pe mine.

Am izbucnit în plâns. Nu pentru că nu știam ce să fac, ci pentru că nu mai știam cine suntem noi doi împreună.

Zilele au început să semene între ele ca două picături de apă: eu găteam, făceam curat, citeam câte o carte veche sau coseam la lumina slabă a becului din bucătărie; el stătea pe scaunul lui din sufragerie, cu televizorul deschis pe știri sau meciuri, dar fără să pară că urmărește ceva cu adevărat.

Vecina de peste drum, tanti Viorica, m-a întrebat într-o zi:

— Ce-i cu Ilie? Nu-l mai văd la poartă…

— Nu mai are chef de nimic…

— Bărbații ăștia… când nu mai au serviciu, parcă li se termină viața. Al meu s-a apucat de grădinărit după pensie. Poate îi găsești și lui Ilie ceva de făcut!

Am încercat: i-am propus să repare gardul, să planteze roșii în grădină, să meargă la pescuit cu Nicu al lui Ghiță. Nimic nu l-a mișcat.

Într-o zi am găsit într-un sertar vechi o fotografie cu noi doi tineri, la mare. Zâmbeam larg amândoi, cu soarele în păr și nisip pe picioare. Am dus poza la el:

— Îți amintești ziua asta?

A privit fotografia lung, apoi a pus-o pe masă fără un cuvânt.

Într-o seară ploioasă de aprilie, am cedat nervos:

— Ilie! Nu pot să trăiesc așa! Dacă nu vrei să vorbești cu mine, spune-mi! Dacă nu mai vrei nimic de la viață, spune-mi! Dar nu mă pedepsi cu tăcerea asta!

El s-a ridicat încet și a ieșit afară în ploaie. L-am urmărit pe geam cum stătea sub streașină, ud până la piele. Am vrut să ies după el, dar m-am oprit. Poate avea nevoie să fie singur.

A doua zi dimineață mi-a spus pentru prima dată după mult timp:

— Mi-e frică.

M-am așezat lângă el.

— De ce ți-e frică?

— Că n-o să mai fiu bun de nimic niciodată. Că n-o să mă mai recunoști nici tu.

L-am luat de mână și am plâns amândoi.

Au trecut luni până când Ilie a început să iasă din carapacea lui. A început să meargă la piață cu mine, să stea la povești cu vecinii la poartă. Uneori încă se retrage în tăcere zile întregi, dar acum știu că nu e vina mea și nici a lui. E doar frica aceea care nu trece niciodată cu totul.

M-am întrebat adesea: câți dintre noi trăim lângă cineva care suferă în tăcere? Câți avem curajul să întindem mâna chiar și atunci când pare că totul e pierdut?