Ziua în care am uitat să iubesc: Povestea unui cadou și a unei greșeli

— Asta e tot? am întrebat, încercând să-mi ascund dezamăgirea, dar vocea mi-a trădat deja iritarea. Vlad stătea în fața mea, cu mâinile încă murdare de rumeguș, privindu-mă cu ochii lui obosiți, dar plini de speranță. Pe masă, între noi, era o cutie din lemn, sculptată cu grijă, dar stângace pe alocuri. Pe capac scria „La mulți ani, Ana!” cu litere tremurate.

— Am lucrat la ea nopți întregi, mi-a spus el încet. Nu am avut bani pentru ceva scump, dar am vrut să fie ceva doar pentru tine.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. În mintea mea, mă vedeam deja purtând o brățară fină sau deschizând o cutie cu parfum franțuzesc. În schimb, aveam în față o cutie din lemn, cu margini ușor strâmbe și miros de atelier. M-am gândit la colegele mele de la birou, la pozele cu cadourile lor perfecte postate pe Instagram.

— E… drăguță, am spus sec, fără să mă uit la el. Vlad a zâmbit forțat și a dat din cap, ca și cum ar fi înțeles totul.

— Știu că nu e cine știe ce, dar…

— Nu trebuia să te chinui atât pentru o cutie, Vlad. Puteai să-mi iei ceva simplu. Sau măcar să nu arate ca și cum ar fi făcută la ora de lucru manual.

Am văzut cum i se schimbă fața. Ochii lui s-au umbrit și a tăcut. Pentru o clipă, am vrut să retrag tot ce am spus, dar mândria mea era prea mare. S-a ridicat încet de la masă și a ieșit pe balcon fără să spună nimic.

M-am uitat la cutia aceea și am simțit un val de vinovăție. Dar m-am gândit iar la toate sacrificiile pe care le făcusem eu pentru relația noastră: serile în care îl așteptam să termine de lucrat, weekendurile petrecute cu fiul lui din prima căsătorie, Andrei, încercând să fiu „mamă vitregă” când nici nu eram sigură că vreau copii.

Telefonul mi-a vibrat. Era mama:

— Ana, ai primit ceva frumos de ziua ta?

— Da… ceva făcut de mână.

— Eh, bărbații nu se pricep la cadouri. Să nu-l cerți prea tare.

Am oftat și am închis repede conversația. Mama mereu îl apăra pe Vlad. „E băiat bun”, spunea ea mereu. Dar eu voiam mai mult decât „băiat bun”. Voiam gesturi mari, surprize ca-n filme.

Seara a trecut greu. Vlad nu a mai vorbit cu mine decât strictul necesar. Andrei s-a uitat la noi cu ochii mari și triști. A doua zi dimineață, când m-am trezit, Vlad nu mai era acasă. Pe masă era doar un bilet: „Merg cu Andrei la mama. Avem nevoie de timp.”

Am rămas singură în apartament, cu cutia aceea pe masă. Am deschis-o și am găsit înăuntru o fotografie cu noi trei, făcută vara trecută la mare. Pe spate scria: „Familia mea.”

Atunci am început să plâng. Mi-am dat seama cât de mult greșisem. Vlad nu avea bani pentru cadouri scumpe pentru că tot ce avea investea în copilul lui și în viitorul nostru. Nopțile petrecute în atelier erau nopți în care putea dormi sau putea ieși cu prietenii, dar a ales să lucreze pentru mine.

L-am sunat de zeci de ori, dar nu a răspuns. I-am trimis mesaje lungi, cerându-mi iertare, promițând că voi aprecia mai mult ceea ce contează cu adevărat. Zilele au trecut greu; la birou nu mă puteam concentra, iar acasă tăcerea era apăsătoare.

Într-o seară, după aproape o săptămână, Vlad s-a întors să-și ia câteva lucruri. Nu m-a privit în ochi.

— Vlad, te rog… Nu vreau să pierd totul pentru o prostie.

— Nu e vorba doar despre cutie, Ana. E despre cum vezi tu lucrurile. Eu nu pot fi altcineva decât sunt.

— Știu… Am fost egoistă și superficială. Dar te iubesc.

A oftat adânc și s-a uitat spre ușă.

— Poate că ai nevoie de cineva care să-ți ofere altceva decât pot eu da.

A plecat fără să mai spună nimic. Am rămas singură cu greșelile mele și cu o cutie din lemn care acum părea cel mai prețios lucru din lume.

Au trecut luni de atunci. Vlad nu s-a mai întors, iar eu încă păstrez cutia pe noptieră ca pe un memento al unei iubiri pierdute din cauza orgoliului și așteptărilor nerealiste.

Mă întreb adesea: câți dintre noi pierdem oameni buni doar pentru că nu știm să vedem valoarea gesturilor simple? Oare chiar merităm tot ceea ce cerem sau ar trebui să învățăm să iubim mai mult ceea ce primim?