Pe telefonul soțului meu de 63 de ani am găsit mesaje de la altă femeie: Nu am vrut să mă cert sau să bănuiesc nimic, dar apoi s-a întâmplat din nou

— Ce faci, Ilinca? De ce te uiți așa la mine?

Vocea lui Doru răsună din bucătărie, unde tocmai își turna cafeaua de dimineață. Eu stăteam în hol, cu telefonul lui în mână, inima bătându-mi nebunește. Pe ecran, un mesaj de la „Mona” apărea clar: „Abia aștept să te văd azi. Sărutări.”

Am simțit cum mi se taie picioarele. Doru, soțul meu de 35 de ani, omul cu care am crescut doi copii și am împărțit totul, avea un secret. Nu era prima dată când vedeam numele Monei pe ecranul lui, dar mereu mi-am spus că exagerez, că poate e doar o colegă de la clubul de șah sau vreo vecină care îi cere ajutorul. Dar mesajul acesta nu mai lăsa loc de interpretări.

— Nimic, doar căutam numărul Mariei, să o sun pentru rețeta de cozonac, am mințit eu, încercând să-mi ascund vocea tremurândă.

Doru m-a privit o clipă, apoi și-a văzut de cafea. Am pus telefonul la loc și am fugit în baie, unde m-am sprijinit de chiuvetă și am început să plâng în hohote. Mă simțeam trădată, umilită și, mai ales, pierdută. Ce făcusem greșit? Unde dispăruse dragostea noastră?

Când ne-am cunoscut eram tineri și săraci. Eu aveam 22 de ani, el 25. Doru era mereu atent cu mine: îmi aducea flori din piață, mă lua la dans sâmbătă seara la Căminul Cultural din satul nostru din Buzău. Ne-am mutat la oraș după ce s-a născut Ana-Maria, apoi a venit și Vlad. Am muncit amândoi pe brânci ca să le oferim copiilor tot ce n-am avut noi: școli bune, haine frumoase, excursii la mare. Când au plecat la facultate și-au făcut viețile lor, iar noi am rămas doar noi doi.

Anii au trecut repede. Doru s-a pensionat primul, eu încă mai lucrez ca educatoare la grădinița din cartier. Seara ne uitam împreună la știri sau la seriale turcești, iar duminica mergeam la biserică și apoi la masă la Ana-Maria sau Vlad. Totul părea liniștit – până azi.

Am încercat să mă liniștesc. Poate exagerez. Poate Mona e doar o prietenă veche. Dar nu puteam uita mesajul acela. În următoarele zile am devenit atentă la orice detaliu: cum Doru își ascunde telefonul când primește notificări, cum iese pe balcon să vorbească la telefon sau cum zâmbește absent când îi spun ceva.

Într-o seară, după ce s-a culcat, am luat din nou telefonul lui. Am găsit zeci de mesaje cu Mona: glume, poze cu flori, promisiuni de întâlniri. „Mi-e dor de tine”, „Nu mai pot fără tine”, „Când vii la mine?”

M-am simțit ca o străină în propria mea casă. Am vrut să-l confrunt pe Doru atunci, dar ceva m-a oprit. Poate frica de adevăr. Poate rușinea că după atâția ani nu-l mai cunosc pe omul de lângă mine.

A doua zi dimineață, l-am privit cum își bea cafeaua și citește ziarul. Mâinile îi tremurau ușor – semn că nici el nu era liniștit.

— Doru… tu mă mai iubești? am întrebat încet.

El a ridicat privirea mirat.

— Ce întrebare e asta? Normal că te iubesc! De ce întrebi?

— Nu știu… simt că te-ai schimbat în ultima vreme.

A oftat și a dat din mână a lehamite.

— Toți ne schimbăm, Ilinca. Copiii au plecat, casa e goală… E normal să ne simțim altfel.

Am vrut să-i spun despre mesaje, dar nu am avut curaj. În acea zi am mers la serviciu ca un robot. Colegele mele au observat că sunt abătută.

— Ce ai pățit, Ilinca? Te-ai certat cu Doru?

— Nu… doar sunt obosită.

Seara, când m-am întors acasă, Doru nu era acolo. Mi-a trimis un mesaj sec: „Sunt la clubul de șah. Vin târziu.”

Am stat singură în bucătărie și m-am uitat la poza noastră de nuntă: doi tineri fericiți, plini de speranță. Unde dispăruse totul?

În weekend au venit copiii cu nepoții. Am încercat să par veselă, dar Ana-Maria m-a tras deoparte.

— Mamă, ce ai? Ești palidă.

— Nimic, draga mea… doar oboseală.

Dar ea nu s-a lăsat:

— Tata se poartă ciudat în ultima vreme. Ai observat?

Am dat din cap și mi-au dat lacrimile.

— Mamă… dacă e ceva între voi… trebuie să vorbiți! Nu ține totul în tine!

După ce au plecat copiii, l-am așteptat pe Doru în sufragerie.

— Trebuie să vorbim.

A oftat și s-a așezat lângă mine.

— Știu despre Mona, i-am spus direct.

A rămas mut câteva secunde.

— Ilinca… nu e ceea ce crezi…

— Atunci ce e? Am citit mesajele voastre! După 35 de ani împreună… meritam măcar adevărul!

A început să plângă – pentru prima dată în viața mea l-am văzut atât de vulnerabil.

— M-am simțit singur… Tu ești mereu ocupată cu grădinița, copiii nu mai vin des… Mona m-a ascultat când aveam nevoie… N-am vrut să te rănesc!

— Și eu? Eu cu cine vorbesc când mi-e greu? Eu cui îi spun că mi-e dor de vremurile când eram tineri?

Am plâns amândoi mult timp în acea seară. Nu știu dacă îl pot ierta sau dacă vreau să continui așa. Dar știu că nu mai pot trăi cu minciuni.

Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: oare câte femei ca mine tac și înghit totul din frică sau rușine? Oare chiar merită să ne sacrificăm liniștea pentru aparențe? Voi ce ați face în locul meu?