La răscruce la șaizeci de ani: O mamă între două lumi

— Mamă, nu mai pot singură! Te rog, vino la noi! Irina mă privea cu ochii umezi, vocea îi tremura. Era a treia oară în luna asta când îmi cerea să mă mut la ea, la Cluj. De fiecare dată, simțeam cum mi se strânge inima. Aveam 63 de ani și nu-mi imaginam viața altundeva decât aici, în casa noastră veche din satul Bălăbănești, unde fiecare colț păstra amintirea lui tata și a copilăriei Irinei.

— Irina, tu știi cât de greu mi-ar fi să las totul… Aici am crescut, aici am rămas după ce-a plecat taică-tău. Cum să mă rup de toate astea?

Ea s-a ridicat brusc de pe scaunul din bucătărie și a început să plimbe nervos prin cameră. — Mamă, nu mai e nimic pentru tine aici! Toți prietenii tăi au plecat sau s-au dus… Ce rost are să stai singură? Eu am nevoie de tine, Maria are nevoie de tine!

M-am uitat la poza de pe perete cu Irina mică, ținându-se de mâna mea. Mi-am amintit cum plângea când am lăsat-o prima dată la grădiniță. Acum rolurile se inversaseră: ea mă ruga să vin cu ea într-o lume străină mie.

— Și ce să fac eu acolo? Să stau cu Maria cât tu ești la muncă? Să nu cunosc pe nimeni? Să mă simt povară?

Irina a oftat adânc. — Nu ești o povară! Dar eu nu mai pot. Munca, grija pentru Maria, singurătatea… Nu mai am pe nimeni. Tu ești mama mea!

Am simțit un nod în gât. M-am ridicat încet și am deschis ușa spre curte. Aerul rece de aprilie m-a izbit în față. Am privit grădina pe care o lucrasem cu mâinile mele zeci de ani. Pomii bătrâni, vița-de-vie, banca pe care stăteam seara cu vecina Ileana la o poveste… Cum să las totul?

În noaptea aceea n-am dormit. M-am frământat ore întregi. Mi-am amintit cum a fost când tata a murit și am rămas singură cu Irina. Cum am muncit la CAP, cum am tras să-i dau fetei mele o viață mai bună. Acum ea era la oraș, divorțată, cu un copil mic și un job care o storcea de puteri.

A doua zi dimineață, la cafea, m-a sunat Vasile, fratele meu din Bacău.

— Ce faci, sor-mea? Am auzit că vrea Irina să te ia la Cluj…

— Da, Vasile… Nu știu ce să fac. Mi-e frică.

— De ce ți-e frică? Să nu-ți pierzi rădăcinile? Rădăcinile le ai în suflet, nu în pământ. Dar dacă fata ta are nevoie de tine…

Am oftat. — Știu, dar aici mă simt acasă.

— Și dacă rămâi aici și se întâmplă ceva cu ea? Poți trăi cu gândul ăsta?

Cuvintele lui mi-au răsunat toată ziua în minte.

Seara, Irina a venit iar. Maria dormea în brațele ei.

— Mamă… Nu vreau să te forțez. Dar mă doare să văd că alegi casa asta în locul meu.

— Nu aleg casa, Irina… Aleg liniștea mea. Dar poate sunt egoistă.

A izbucnit în plâns. — Eu nu mai pot! Toată lumea mă judecă: că-s divorțată, că nu mă descurc singură… Tu ești singura mea familie!

Am luat-o în brațe și am simțit cât de fragilă era sub povara vieții.

— Hai să încercăm o lună… Dacă nu mă adaptez, mă întorc acasă.

Așa am ajuns, într-o dimineață ploioasă de mai, să-mi pun câteva haine într-o valiză veche și să urc în tren spre Cluj. Drumul mi s-a părut nesfârșit. M-am uitat pe geam la câmpurile verzi și am plâns în tăcere.

La Cluj m-a izbit agitația orașului: tramvaie, claxoane, oameni grăbiți. Apartamentul Irinei era mic și rece. Maria m-a întâmpinat cu un zâmbet larg: — Bunicaaa!

Primele zile au fost grele. Nu cunoșteam pe nimeni. Mă simțeam stingheră printre blocuri gri și vecini tăcuți. Irina venea târziu acasă, obosită și nervoasă.

— Mamă, ai făcut mâncare? Ai luat-o pe Maria de la grădi? Ai plătit întreținerea?

Simțeam că devin menajera casei. Într-o seară i-am spus:

— Irina, eu nu sunt aici doar ca să-ți țin locul…

A izbucnit: — Atunci de ce ai venit?!

Am tăcut. În noaptea aia am plâns iar.

După două săptămâni am început să merg cu Maria în parc. Am cunoscut alte bunici: doamna Lenuța din Vaslui, tanti Florica din Satu Mare. Toate veniseră pentru copii lor „la oraș”. Toate simțeau aceeași ruptură între două lumi.

Într-o zi m-a sunat Ileana din sat:

— Mărioara, cum e acolo?

— Greu… Nu știu dacă pot rămâne.

— Dar fata ta cum e?

— Mai liniștită… Dar eu mă simt străină.

— Poate că rostul nostru e să fim acolo unde suntem cel mai mult de folos…

Cuvintele ei m-au urmărit mult timp.

Au trecut două luni. M-am obișnuit cu rutina orașului: dus Maria la grădiniță, cumpărături la piață, cafeaua cu Lenuța pe bancă. Dar dorul de casă nu-mi dădea pace.

Într-o seară am găsit-o pe Irina plângând în bucătărie.

— Ce s-a întâmplat?

— Mi-e frică… Mi-e frică să nu te pierd și pe tine. Mi-e frică să nu rămân singură…

Am luat-o de mână.

— N-ai să fii niciodată singură cât sunt eu aici. Dar trebuie să înțelegi că și mie mi-e greu.

Ne-am îmbrățișat și am plâns împreună.

Acum stau pe balconul mic al apartamentului și privesc apusul peste blocuri. Încerc să-mi găsesc locul între două lumi: satul meu drag și familia mea aici, la oraș. Oare există vreodată un răspuns corect? Oare e vreodată prea târziu să-ți schimbi viața pentru cei pe care-i iubești?