Schimbul care mi-a frânt inima: Povestea unei nurori între loialitate și trădare
— Nu te grăbi să răspunzi, Ilinca, dar gândește-te bine: dacă ne dai apartamentul tău, noi îți dăm casa de la țară. E mai mare, are curte, și e numai bună pentru copii. Dar actele trebuie făcute pe numele meu, ca să fie totul în regulă.
Vocea soacrei mele, doamna Stanciu, răsuna în bucătăria mică, printre aburii de cafea și mirosul de ciorbă de perișoare. Mâinile îmi tremurau pe cana fierbinte. Mă uitam la ea, la chipul ei aspru, la ochii aceia care nu clipeau niciodată când mințeau. În colțul camerei, soțul meu, Vlad, se juca absent cu verigheta. Știa și el că nu e o simplă propunere.
— Ilinca, mama are dreptate, casa de la țară e mult mai bună pentru noi. Și oricum, apartamentul tău e cam mic…
M-am uitat la el cu o durere surdă. Nu era prima dată când familia lui încerca să mă convingă să cedez ceva. De când ne-am căsătorit, am simțit mereu că nu sunt „de-a lor”. Mama lui Vlad nu m-a plăcut niciodată. Spunea că sunt prea independentă, prea „cu nasul pe sus” pentru băiatul ei.
Dar acum era altceva. Acum era vorba de singurul lucru pe care îl aveam doar al meu: apartamentul moștenit de la bunica. Locul unde am crescut, unde am plâns după tata și unde am învățat să fiu puternică.
— Doamnă Stanciu, nu știu ce să zic… E o decizie mare. Și… de ce să fie casa pe numele dumneavoastră?
A zâmbit strâmb.
— E mai simplu așa, Ilinca. Eu mă ocup de acte, tu nu te pricepi la hârtii. Și dacă vreodată vă certați cu Vlad, să nu rămâi tu cu totul. Să fie corect pentru toată lumea.
M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras preșul de sub picioare. Vlad nu spunea nimic. Îl știam: când era vorba de mama lui, nu avea curaj să o contrazică. Am simțit un nod în gât.
— Vlad, tu ce părere ai?
A ridicat din umeri.
— E familia mea, Ilinca. Mama vrea doar ce e mai bine pentru noi.
Am ieșit din bucătărie fără să spun nimic. M-am dus în dormitor și am închis ușa încet, ca să nu se audă cum plâng.
Noaptea aceea a fost un coșmar. M-am gândit la Bobby, fratele lui Vlad. Fusese mereu „visătorul” familiei — așa îi plăcea soacrei mele să spună. În realitate, Bobby era un șarlatan care a băgat oameni în belele și a ajuns la pușcărie pentru că a convins niște prieteni să investească într-o afacere fictivă cu terenuri agricole.
Îmi aminteam perfect ziua când poliția a venit la ușa lor. Soacra mea plângea și urla că lumea e nedreaptă cu băiatul ei cel mic. Dar eu știam adevărul: Bobby nu era doar un visător, era un manipulator.
De atunci, am început să mă tem de familia Stanciu. Simțeam că orice gest drăguț ascunde o capcană.
A doua zi dimineață, Vlad a venit lângă mine cu o cafea.
— Ilinca, hai să nu ne certăm din cauza asta. Mama vrea doar să ne ajute.
— Să ne ajute? Sau să ne controleze? Vlad, dacă facem schimbul ăsta și casa e pe numele ei, noi ce mai avem?
S-a uitat la mine ca un copil prins cu minciuna.
— O să fie bine…
— Cum a fost bine și cu Bobby? Ai uitat ce s-a întâmplat?
A tăcut. Știam că îl doare subiectul fratelui lui, dar nu puteam să tac nici eu.
Au trecut zilele și presiunea a crescut. Soacra venea zilnic cu argumente noi: „La țară copiii cresc mai sănătoși”, „Apartamentul tău oricum are nevoie de reparații”, „Eu sunt bătrână, vreau liniște”.
Într-o seară, am găsit-o pe mama mea plângând la telefon.
— Ilinca, nu ceda! Bunica ta s-ar răsuci în mormânt dacă ar ști că dai casa străinilor!
— Nu sunt străini, mamă… Sunt familia lui Vlad.
— Familia ta ești tu! Ai muncit pentru liniștea ta! Nu-i lăsa să-ți ia tot!
Am simțit atunci cât de singură eram între două lumi: una care mă trăgea spre trecut și alta care voia să mă înghită cu totul.
Într-o duminică dimineață, am decis să merg la casa de la țară cu Vlad. Era frumoasă — curte mare, pomi fructiferi, dar totul era vechi și neîngrijit. În bucătărie mirosea a mucegai și soba era crăpată.
— Aici vrei să creștem copiii? am întrebat eu încet.
Vlad s-a uitat în pământ.
— Putem repara…
— Cu ce bani? Dacă apartamentul meu nu mai e al nostru?
Nu a răspuns.
În acea seară am avut o discuție aprinsă cu soacra mea.
— Ilinca, dacă nu vrei să faci schimbul, spune! Dar nu te mai preface că-ți pasă de familie!
— Îmi pasă! Dar nu pot să risc tot ce am pentru o promisiune pe hârtie!
A ridicat tonul:
— Atunci poate ar trebui să te gândești dacă locul tău e aici!
Vlad a încercat să intervină:
— Mamă! Nu vorbi așa!
Dar era prea târziu. Am simțit cum ceva s-a rupt între noi toți.
În următoarele luni, relația mea cu Vlad s-a răcit. El devenise tot mai absent, iar eu mă simțeam tot mai străină în propria casă. Într-o zi mi-a spus:
— Poate mama are dreptate… Poate tu nu vrei decât ce-i al tău.
Atunci am știut că trebuie să aleg: siguranța mea sau o familie care mă va vedea mereu ca pe o intrusă.
Am refuzat schimbul. Vlad s-a mutat la mama lui pentru o vreme. Am rămas singură în apartamentul bunicii mele — tristă, dar liberă.
Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am pierdut totul din cauza fricii mele. Dar oare cât valorează liniștea sufletului tău? Voi ce ați fi făcut în locul meu?