Umbra dintre noi: Povestea unei trădări ascunse sub lumina credinței

— Iar pleci la biserică? am întrebat, încercând să-mi ascund iritarea din glas. Viorel și-a tras paltonul pe umeri, evitând să mă privească. Era a cincea zi la rând când, la ora 17:30 fix, ieșea pe ușă cu Biblia sub braț. — Da, Lenuța, mă duc la slujbă. Simt că am nevoie… să mă liniștesc. Am dat din cap, dar în sufletul meu se adunau nori grei. Nu era omul care să meargă la biserică nici măcar de Paște sau de Crăciun fără să bombăne. Acum, dintr-odată, era cel mai evlavios dintre toți vecinii noștri din cartierul din Pitești.

Totul a început după Paște. Viorel a devenit tăcut, abătut. Își petrecea serile privind în gol sau răsfoind cărți religioase pe care nu le mai văzusem niciodată în casa noastră. — Ce-i cu tine? l-am întrebat într-o seară, când îl găsisem cu ochii roșii de la plâns. — Nu știu, Lenuța… simt că trebuie să mă curăț de ceva. Sufletul meu e greu. Am crezut că e criza vârstei mijlocii. Poate că regretă ceva din tinerețe, poate că se teme de bătrânețe. I-am făcut ceai de tei și l-am lăsat în pace.

Dar zilele au trecut și Viorel a devenit tot mai distant. Nu mai râdea la glumele mele, nu mai povestea nimic despre serviciu. În schimb, vorbea tot mai des despre Dumnezeu, despre păcate și iertare. — Oamenii se schimbă după 50 de ani, mi-am spus. Poate chiar s-a apropiat de credință.

Într-o zi, am decis să-l urmez. Nu pentru că nu aveam încredere în el, ci pentru că simțeam că ceva nu e în regulă. Am ieșit pe furiș după el și l-am văzut intrând în biserica de pe strada noastră. Am răsuflat ușurată și m-am întors acasă.

Dar liniștea mea n-a durat mult. Într-o seară, am găsit în buzunarul paltonului lui un bilet mototolit: „Ne vedem la 18:00, ca de obicei. Nu întârzia.” Scrisul era de mână, cu litere rotunjite, clar feminine. Mâinile mi-au început să tremure. Am pus biletul la loc și am încercat să-mi alung gândurile negre.

A doua zi, am decis să merg din nou după el. De data asta am stat ascunsă după gardul viu din fața bisericii. L-am văzut cum intră pe ușa laterală și, după câteva minute, o femeie cu părul roșcat și fustă lungă i s-a alăturat. S-au privit cu o tandrețe care m-a sfâșiat pe dinăuntru.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. După 27 de ani de căsnicie, Viorel mă mințea cu seninătate și-și găsise alinarea în brațele altei femei chiar sub acoperișul bisericii.

În acea seară, când s-a întors acasă, l-am așteptat la masă. — Cum a fost slujba? am întrebat cu voce calmă, dar cu inima bubuind în piept. — Liniștitoare… Preotul a vorbit despre iertare și despre cum fiecare om are nevoie de un nou început.

— Și tu ai nevoie de un nou început? l-am întrebat privindu-l drept în ochi. Pentru o clipă a părut descumpănit. — Ce vrei să spui? — Nimic… doar mă gândeam dacă nu cumva ai găsit deja un alt început.

A tăcut și s-a ridicat de la masă fără să termine ciorba de perișoare pe care o făcusem special pentru el.

În zilele următoare am devenit o străină în propria casă. Viorel era tot mai absent, iar eu mă simțeam tot mai mică și mai neînsemnată. Am încercat să vorbesc cu fiica noastră, Irina, dar ea mi-a spus: — Mamă, poate tata chiar trece printr-o perioadă grea. Nu-l judeca prea aspru.

Dar eu știam adevărul și nu puteam să-l ignor.

Într-o duminică dimineață, am decis să-l confrunt. — Viorel, cine este femeia cu care te întâlnești la biserică? A rămas stană de piatră. Pentru prima dată după multe luni m-a privit drept în ochi. — Lenuța… nu știu cum să-ți spun… Nu e ceea ce crezi tu… — Atunci ce este? am izbucnit eu printre lacrimi.

— E cineva care mă ascultă… care mă face să mă simt viu din nou… Cu tine nu mai pot vorbi despre nimic fără să simt că mă judeci sau că nu mă asculți…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Toți anii noștri împreună păreau să nu mai valoreze nimic.

— Și ce vrei să faci acum? Să pleci? Să mă lași singură după atâta timp?

A tăcut mult timp înainte să răspundă: — Nu știu… Poate că ar trebui să ne dăm timp să ne gândim fiecare ce vrem cu adevărat.

Au trecut luni de atunci. Viorel s-a mutat temporar la sora lui din Slatina, iar eu am rămas singură în apartamentul nostru plin de amintiri și regrete.

Uneori mă întreb dacă vina e doar a lui sau dacă și eu am greșit undeva pe drum. Poate că ne-am pierdut unul pe celălalt printre griji, facturi și rutina zilnică.

Dar oare câți dintre noi trăim cu adevărul ascuns sub preșul tăcerii? Câți avem curajul să privim în ochi ceea ce doare cel mai tare?

Poate că nu există răspunsuri simple pentru trădare și iertare… Dar voi ce ați fi făcut în locul meu?