„Ai luat toți banii pe casă, iar eu am rămas să am grijă de mama voastră” – Povestea unei familii dezbinate de moștenire și sacrificiu

— Nu e corect, Simona! Ai luat toți banii pe casă, iar eu am rămas să am grijă de mama voastră! vocea Irinei răsună în bucătăria mică, plină de abur și miros de ciorbă de perișoare. Mâinile îi tremurau pe cana de ceai, iar ochii îi ardeau de furie. M-am uitat la ea, simțind cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când discutam despre asta, dar niciodată nu fusese atât de directă.

M-am așezat pe scaunul din fața ei, încercând să-mi controlez respirația. — Irina, știi bine că nu eu am decis. Mama a vrut să vândă casa și să împărțim banii. Eu am primit partea mea, tu și Radu partea voastră. Ce vrei să fac acum?

Irina a izbucnit: — Partea noastră? Partea noastră s-a dus pe tratamentele mamei și pe facturile care vin una după alta! Tu stai liniștită la București, cu apartamentul tău nou, iar eu mă zbat aici, la Ploiești, să o schimb pe mama, să-i dau medicamentele, să-i suport crizele de nervi. Radu nici nu mai vine acasă decât o dată pe săptămână!

Am simțit cum mă cuprinde vinovăția. De când tata a murit, mama s-a stins încet-încet. Boala Alzheimer a transformat-o într-o umbră a femeii puternice care fusese odată. Eu am plecat la facultate în București și am rămas acolo, prinsă între joburi și rate la bancă. Radu, fratele meu mai mare, a rămas aproape de casă, dar responsabilitatea a căzut pe umerii Irinei.

— Știi că nu pot să vin mai des… Am serviciu, am copilul… încercam să mă apăr, dar vocea mea suna slab chiar și pentru mine.

Irina a râs scurt, amar: — Da, tu ai mereu scuze. Dar cine stă aici când mama urlă noaptea că nu știe unde e? Cine îi schimbă pampersul? Cine îi spală hainele? Tu ai luat banii și ai plecat! Eu am rămas cu tot greul!

Mi-am mușcat buza. Avea dreptate. În ultimii doi ani, vizitele mele s-au rărit. Îmi găseam mereu motive: ședințe la serviciu, febra copilului, oboseală. Dar adevărul era că mă speria să o văd pe mama așa. Mă durea prea tare.

Am privit spre fereastră. Ploaia bătea în geamuri, iar strada era pustie. Mi-am amintit de copilărie, când ne jucam toți trei în curtea casei vechi: eu, Radu și Irina. Atunci eram o familie unită. Acum eram doar niște străini legați prin obligații.

— Simona, nu vreau să-ți cer bani. Vreau doar să știi ce simt. Să nu crezi că totul e roz pentru noi aici. Radu e tot mai absent, iar eu simt că mă sufoc. Nu mai pot…

Am întins mâna peste masă și i-am atins degetele. — Îmi pare rău, Irina. Chiar îmi pare rău. Poate… poate ar trebui să găsim o soluție împreună. Să o ducem pe mama la un centru specializat?

Irina s-a tras înapoi ca arsă: — Să o ducem la azil? Să o lăsăm printre străini? Niciodată! Nu după cât s-a sacrificat pentru noi!

Am tăcut. Știam că nu va accepta niciodată asta. Pentru Irina, ideea era de neconceput. Pentru mine părea singura cale de a salva ce mai rămânea din familia noastră.

În seara aceea am dormit greu pe canapeaua din sufragerie. Mama gemea în camera alăturată, iar Irina plângea încet în bucătărie. Dimineața am găsit-o cu ochii umflați și cafeaua rece în față.

— Simona… iartă-mă pentru aseară. Sunt obosită și frustrată. Dar nu pot singură…

Am oftat adânc: — Știu… Poate ar trebui să vorbim cu Radu serios. Să-l facem să înțeleagă că nu e doar problema ta.

— El zice că muncește mult… Dar eu cred că fuge de responsabilitate.

Câteva zile mai târziu ne-am întâlnit toți trei la masa din bucătăria mamei. Radu părea grăbit și absent.

— Ce vreți să fac? Să-mi dau demisia ca să stau cu mama? Nici nu avem bani destui pentru un îngrijitor full-time!

Irina a izbucnit: — Dar Simona are! Ea are apartament nou! Ea are salariu mare!

M-am simțit expusă și rușinată. — Nu e chiar așa… Am rate mari… Dar pot ajuta mai mult financiar dacă asta vă ajută cu ceva.

Radu a ridicat din umeri: — Banii nu rezolvă totul…

A urmat o tăcere apăsătoare. Fiecare dintre noi era prins între vinovăție, neputință și resentimente.

În lunile care au urmat am început să trimit bani lunar Irinei pentru medicamente și un ajutor la curățenie. Am încercat să vin mai des acasă, dar distanța dintre noi nu s-a micșorat deloc. Mama se stingea încet sub ochii noștri, iar familia noastră se destrăma odată cu ea.

Într-o seară târzie, după ce am schimbat-o pe mama împreună cu Irina, am stat pe balconul mic al apartamentului din Ploiești și am privit luminile orașului.

— Crezi că ne vom ierta vreodată unii pe alții? m-a întrebat Irina cu voce stinsă.

Am zâmbit trist: — Nu știu… Poate când vom înțelege că nu banii contează cel mai mult.

Acum mă întreb: oare cât valorează liniștea sufletului când familia ta se destramă din cauza banilor și a sacrificiilor inegale? Voi ce ați fi făcut în locul meu?