„Nu mă mai întorc niciodată acolo, oricât mi-ar promite”

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! am izbucnit, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce îmi împachetam hainele în graba aceea disperată. Fetița mea, Ilinca, se uita la mine cu ochii mari, speriați. În camera de alături, soacra mea, doamna Lidia, vorbea la telefon cu o vecină, povestind cât de norocoasă sunt că „băiatul ei m-a luat de nevastă și m-a primit în casa lor”.

Îmi amintesc perfect ziua aceea. Radu și mama lui plecaseră la piață să cumpere legume pentru zacuscă. Aveam două ore la dispoziție. Două ore să-mi strâng viața într-un portbagaj și să fug. M-am uitat în jur: mobila veche, mirosul de ciorbă care părea să nu dispară niciodată din bucătărie, tabloul cu Maica Domnului deasupra patului nostru. Am simțit un nod în gât. Aici mi-am crescut copilul, aici am încercat să fiu soție și noră bună. Dar aici am fost și umilită zi de zi.

— Hai, Ilinca, pune-ți jacheta! mergem la bunica Ana! i-am spus încercând să-mi maschez vocea tremurată.

— Dar tati? Dar bunica Lidia? a întrebat ea.

— O să vorbim cu ei mai târziu, iubita mea. Acum trebuie să plecăm.

Am ieșit pe ușă cu inima cât un purice. M-am uitat înapoi doar o clipă. Știam că dacă mă răzgândesc acum, nu voi mai avea curaj niciodată. Am urcat în mașină și am pornit spre casa mamei mele.

Totul a început cu promisiuni frumoase. Radu era atent, grijuliu, mă făcea să râd. După nuntă, a insistat să ne mutăm la el acasă. „E mai bine așa, economisim bani pentru viitor”, mi-a spus el. Mama lui a fost încântată: „Așa se face la noi în familie! Femeia trebuie să fie aproape de soacra ei, să învețe cum se ține o casă.”

La început am acceptat. Eram tânără, naivă și credeam că familia e totul. Dar curând am simțit cum pereții casei aceleia mă strâng ca un corset. Orice făceam era greșit: „Nu așa se spală vasele!”, „Nu pune atâta sare!”, „Nu lăsa copilul să se joace pe jos că răcește!”

Radu nu zicea nimic. Uneori îl rugam să mă apere:

— Radu, te rog, spune-i mamei tale să nu mai intre peste mine în baie!

El ridica din umeri:

— E casa ei, ce vrei să fac?

M-am simțit invizibilă. Orice discuție despre mutat într-un apartament se termina cu scandal:

— Să plătim chirie când avem casă? Ești nebună? îi spunea doamna Lidia lui Radu.

El tăcea sau îi dădea dreptate. Eu rămâneam cu lacrimile înghițite și cu sentimentul că nu contez.

Când s-a născut Ilinca, lucrurile s-au agravat. Soacra mea a preluat controlul total:

— Lasă copilul la mine! Tu nu știi cum se crește un copil! Eu l-am crescut pe Radu și uite ce bărbat a ajuns!

Radu era tot mai absent. Venea târziu de la serviciu și când îi spuneam cât de greu îmi e, îmi răspundea sec:

— Ai tot ce-ți trebuie! Ce-ți mai lipsește?

Ce-mi lipsea? Respectul! Intimitatea! Un colț doar al meu unde să pot respira fără să fiu judecată la fiecare pas.

Într-o seară, după ce Ilinca a făcut febră și eu am încercat să-i dau medicamentele prescrise de doctor, doamna Lidia a intrat val-vârtej:

— Nu-i da prostiile astea! Eu știu mai bine! Îi fac eu un ceai de tei și-i trece!

Am simțit că explodez:

— E copilul meu! Lasă-mă să am grijă de ea!

A început scandalul: țipete, reproșuri, amenințări că mă dă afară din casă dacă nu fac „cum trebuie”. Radu a venit abia după ce totul se liniștise și mi-a spus doar atât:

— Nu te mai certa cu mama!

În noaptea aceea am plâns până dimineața. Am realizat că nu mai pot trăi așa. Nu pentru mine — pentru Ilinca. Nu vreau ca fetița mea să creadă că e normal ca o femeie să fie umilită în propria casă.

Așa că am plecat.

Când au ajuns acasă și au găsit camerele goale, telefoanele au început să sune nebunește. Radu m-a sunat de zeci de ori:

— De ce ai plecat? Ce ți-a lipsit? Ai avut tot ce ai vrut!

Mama lui mi-a trimis mesaje pline de reproșuri:

— Să-ți fie rușine! După tot ce am făcut pentru tine!

Mama mea m-a primit cu brațele deschise. A plâns cu mine și mi-a spus:

— Mai bine săracă și liniștită decât bogată și umilită.

Acum stau într-o cameră mică la mama acasă. Nu am mobila veche sau ciorba care fierbe mereu pe foc. Dar am liniște. Și Ilinca râde din nou.

Radu încă nu înțelege de ce am plecat. Pentru el contează doar confortul material — nu vede cât de mult doare lipsa respectului și a libertății.

Mă întreb uneori dacă am făcut bine. Poate că ar fi trebuit să lupt mai mult? Sau poate că unele bătălii nu merită duse dacă prețul e sufletul tău?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cât de mult ar trebui să rabzi pentru familie?