Casa care nu mă lasă să plec

— Tata, nu mai merge așa. Trebuie să te gândești serios la ce ți-am spus, mi-a zis Irina, cu vocea tremurândă, dar hotărâtă. Stătea în pragul bucătăriei, cu mâinile încrucișate, iar ochii ei căprui evitau să mă privească direct. Afară ploua cu găleata, iar picăturile loveau geamul ca niște degete nerăbdătoare. Mirosea a supă de găină și a tristețe.

Am rămas cu lingura suspendată deasupra farfuriei. Simțeam cum îmi tremură mâinile, dar nu de la vârstă, ci de la frică. Frica aceea care te apucă atunci când simți că tot ce ai iubit se destramă încet, ca o pânză veche.

— Irina, fata tatei, aici am trăit cu mama ta patruzeci de ani. Cum să plec? Cum să las totul?

Ea a oftat adânc și s-a așezat lângă mine. M-a prins de mână, iar palma ei era caldă și moale, ca atunci când era mică și venea plângând la mine după ce se certa cu copiii din sat.

— Știu, tata. Dar nu mai avem loc. Copiii cresc, au nevoie de spațiu. Și tu… tu ai nevoie de cineva care să aibă grijă de tine tot timpul. Eu nu pot. Lucrez, am grijă de casă, de copii… Nu mai pot.

M-am uitat la ea și am văzut oboseala din ochii ei. Dar și eu eram obosit. Obosit să fiu o povară.

— Nu sunt o mobilă veche pe care s-o muți unde vrei tu! am izbucnit, fără să-mi dau seama că ridic vocea. Aici e casa mea! Aici am pus fiecare cui în perete cu mâna mea! Aici am îngropat-o pe mama ta!

Irina a început să plângă în tăcere. Lacrimile îi curgeau pe obraji fără zgomot, ca ploaia care bătea în geam. M-am simțit vinovat, dar nu puteam să cedez.

— Tata, nu vreau să te rănesc. Dar nu mai pot. Nu mai pot!

A ieșit din bucătărie trântind ușa. Am rămas singur cu supa rece și cu amintirile mele.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o stafie: am atins peretele pe care îl zugrăvisem împreună cu Maria, soția mea; am deschis dulapul cu hainele ei, încă păstrând mirosul de levănțică; m-am așezat pe patul nostru și am privit tavanul crăpat. Fiecare colț al casei era o rană deschisă.

A doua zi dimineață, nepotul meu Vlad a venit la mine cu un zâmbet larg:

— Bunicule, hai să ne jucăm! Uite, ți-am adus piesele de domino!

M-am uitat la el și mi s-a strâns inima. Pentru el aș fi făcut orice. Dar pentru mine… cine mai făcea ceva?

În zilele următoare, Irina a început să vorbească tot mai des despre azil. Îmi arăta poze pe telefon:

— Uite, tata, aici au grădină mare! Și sală de mese frumoasă! Și doctori buni!

Eu dădeam din cap și mă prefăceam că ascult. În realitate, fiecare imagine era ca o sentință.

Într-o seară, când toți dormeau, am ieșit pe prispă și am privit stelele. Mi-am adus aminte cum stăteam aici cu Maria și visam la viitorul copiilor noștri. Acum viitorul meu era o cameră străină, cu pereți albi și miros de spital.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Irina în bucătărie, făcând cafea.

— Tata… te rog să nu te superi pe mine. Nu vreau decât să-ți fie bine.

Am oftat adânc:

— Știu că vrei ce e mai bine pentru mine. Dar binele meu e aici. Chiar dacă doare.

A venit lângă mine și m-a îmbrățișat strâns:

— Mi-e frică să nu pățești ceva când nu sunt acasă…

— Mi-e frică să nu mă pierd pe mine dacă plec de aici…

În zilele următoare tensiunea a crescut. Nepoții mei se certau pentru spațiu, ginerele meu bombănea mereu că nu are loc pentru biroul lui. Eu încercam să fiu invizibil.

Într-o duminică dimineață, Irina a venit hotărâtă:

— Tata, am făcut programare la azil pentru săptămâna viitoare.

Am simțit cum mi se taie picioarele.

— Nu pot… Nu pot să plec!

— Nu mai avem altă soluție!

Am ieșit afară fără să spun nimic. M-am dus la cimitir, la Maria. Am stat acolo ore întregi vorbind cu ea în gând:

„Ce să fac? Să plec și să te las aici singură? Sau să rămân și să-i fac viața grea Irinei?”

Când m-am întors acasă, Irina mă aștepta pe prispă.

— Tata… dacă vrei să rămâi… rămâi. Dar trebuie să găsim o soluție împreună.

Am izbucnit în plâns ca un copil. Pentru prima dată după mult timp m-am simțit ascultat.

Am hotărât împreună: voi rămâne acasă, dar vom angaja o femeie din sat care să mă ajute zilnic. Irina a fost ușurată, iar eu am simțit că încă mai am un rost aici.

Acum stau pe prispă și privesc apusul peste grădina noastră. Casa asta e plină de fantome dragi mie, dar și de speranță.

Oare câți dintre noi ajungem să fim străini în propria viață? Oare cât valorează o casă fără cei care au iubit-o?