Jurnalul din pivniță: O poveste despre secrete, iertare și adevăr

— Nu pot să cred ce citesc… am șoptit, cu mâinile tremurânde, ținând jurnalul acela vechi, cu coperți scorojite, pe care scria cu litere mici: „Radu, 1999”. Pivnița mirosea a umezeală și praf, iar lumina slabă a becului făcea umbre ciudate pe pereți. Mă așezasem pe o cutie de carton, cu genunchii la gură, și citeam pagină după pagină, simțind cum fiecare rând îmi sfâșie inima.

Totul începuse ca o sâmbătă obișnuită. Radu era plecat la piață cu fetița noastră, Ilinca. Eu am decis să fac ordine în pivniță — locul unde depozitaserăm ani de amintiri: cărți vechi, globuri de Crăciun, scrisori de la părinți. Îmi plăceau astfel de momente; erau ca niște călătorii în trecut. Dar niciodată nu mi-aș fi imaginat că voi găsi acolo ceva care să-mi răstoarne întreaga viață.

Jurnalul era ascuns sub o pătură groasă, într-o cutie pe care scria „Diverse”. L-am deschis din curiozitate, fără să bănuiesc ce urma să descopăr. Primele pagini erau banale: gânduri despre facultate, despre prieteni, despre visurile lui de tânăr. Dar apoi…

„Nu pot să-i spun Adei adevărul. Dacă ar ști ce am făcut cu Irina în vara aceea, ar pleca fără să se uite înapoi.”

Am simțit cum mi se taie respirația. Irina? Prietena mea cea mai bună din liceu? Am continuat să citesc, cu inima bătând nebunește.

„A fost o greșeală. O singură noapte. Dar nu pot să scap de vinovăție. Ada nu merită asta.”

Am lăsat jurnalul jos și am început să plâng în hohote. M-am simțit trădată, mințită, umilită. Toți anii aceștia… toată încrederea mea… Totul era o minciună?

Când Radu s-a întors acasă, m-a găsit stând la masă, cu jurnalul în față și ochii umflați de plâns.

— Ce s-a întâmplat? Ada, ești bine?

— Spune-mi tu, Radu… Cine e Irina pentru tine?

A încremenit. A privit jurnalul și a înțeles imediat.

— Nu trebuia să citești asta…

— Nu trebuia să-mi ascunzi asta! am izbucnit eu. Ani de zile… Am crezut că suntem sinceri unul cu altul!

— Ada… a început el să spună, dar vocea i s-a frânt. A fost o greșeală. Eram tânăr, prost… Nu te cunoșteam încă bine. Nu înseamnă nimic pentru mine acum!

— Pentru tine poate nu… Dar pentru mine? Pentru prietenia mea cu Irina? Pentru tot ce am construit împreună?

A urmat o tăcere apăsătoare. Ilinca a intrat în bucătărie și ne-a privit speriată.

— Mami? Tati? De ce plângi?

Am încercat să-mi șterg lacrimile și să-i zâmbesc forțat.

— Nu-i nimic, puiule. Mami e doar obosită.

Radu a ieșit din cameră fără să spună nimic. Seara aceea a fost cea mai lungă din viața mea. Am stat trează până târziu, răsfoind din nou jurnalul, încercând să găsesc un sens. Erau acolo și alte mărturisiri: despre fricile lui, despre nesiguranțe, despre dorința de a fi un tată bun și un soț mai bun decât fusese tatăl lui.

A doua zi dimineață, Radu a venit la mine cu ochii roșii.

— Ada… Îmi pare rău. Știu că nu pot schimba trecutul. Dar te rog… nu lăsa greșeala mea să distrugă tot ce avem acum.

L-am privit lung. În sufletul meu era o furtună: furie, tristețe, dar și o urmă de compasiune. Știam cât de mult îl iubesc și cât de mult ne iubim copilul.

— Nu știu dacă pot să te iert acum. Poate niciodată. Dar trebuie să încercăm să fim sinceri unul cu altul de acum înainte. Altfel… nu mai are rost.

Au urmat zile grele. Am evitat-o pe Irina — nu știam cum să-i spun ce aflasem sau dacă avea rost să-i spun ceva. Radu a încercat să fie mai prezent acasă, mai atent cu mine și cu Ilinca. Dar rana era acolo și nu se vindeca ușor.

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, am stat pe balcon și am privit luminile orașului.

— De ce oamenii pe care îi iubim cel mai mult ne rănesc cel mai tare? m-am întrebat în gând.

Poate că fiecare familie are secretele ei. Poate că iertarea nu vine niciodată ușor. Dar oare merită să sacrifici totul pentru un adevăr dureros? Sau există lucruri care ar trebui să rămână îngropate în pivniță?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?