În pragul disperării: Rugăciunea unui soț pentru soția sa aflată între viață și moarte

— Nu mă lăsa, Elena! Nu acum, nu după tot ce am trecut împreună! am strigat, cu vocea răgușită de panică, în timp ce o țineam în brațe pe podeaua rece a sufrageriei. Ochii ei, altădată plini de viață, se stingeau sub privirea mea. Într-o clipă, liniștea casei noastre s-a spart în mii de cioburi: țipetele mele, sunetul telefonului la 112, pașii grăbiți ai paramedicilor care au intrat val-vârtej.

Elena era însărcinată în luna a șaptea. Ne pregăteam să devenim părinți pentru prima dată. Încă de la începutul sarcinii, am simțit că trăim un miracol. Dar în acea după-amiază însorită de aprilie, miracolul s-a transformat într-un coșmar. Am urcat cu ea în ambulanță, strângându-i mâna inertă, încercând să-i transmit toată dragostea și speranța mea.

La spital, totul s-a derulat ca într-un vis urât. Medici alergau pe holuri, asistentele îmi puneau întrebări la care nu știam să răspund. Mama Elenei a ajuns la scurt timp după noi, cu ochii roșii de plâns și vocea tremurândă:

— Ce s-a întâmplat? Ce are fata mea? De ce nu ai avut grijă de ea?

Am simțit cum mă prăbușesc sub greutatea acuzațiilor ei. Nu era prima dată când mă făcea să mă simt insuficient pentru Elena. Mereu mi-a reproșat că nu sunt destul de bun, că nu am un serviciu stabil, că nu pot oferi siguranță. Dar acum nu mai conta nimic din toate astea. Tot ce voiam era ca Elena să trăiască.

— Doamnă, vă rog… Nu e momentul… am șoptit, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

A trecut o oră. Apoi două. Timpul se dilata și se contracta ciudat, ca într-un film prost. În sala de așteptare mirosea a cafea ieftină și a disperare. Un bărbat bătrân citea ziarul cu mâinile tremurânde. O femeie tânără plângea încet la telefon. Eu mă rugam. Pentru prima dată după ani de zile, m-am rugat cu adevărat:

— Doamne, dacă exiști… dacă m-ai auzit vreodată… nu-mi lua soția și copilul! Ia-mă pe mine, dar las-o pe ea să trăiască!

Tatăl meu a venit și el la spital. S-a așezat lângă mine și mi-a pus mâna pe umăr:

— Radu, trebuie să fii tare pentru Elena. Știu că e greu… dar trebuie să ai credință.

Am izbucnit:

— Ce credință? Unde e Dumnezeu acum? De ce ni se întâmplă nouă asta?

El a oftat adânc:

— Poate că nu trebuie să înțelegem totul. Poate că trebuie doar să sperăm.

Au trecut orele ca niște ani. La un moment dat, medicul a ieșit pe hol cu fața obosită și privirea gravă:

— Sunteți soțul doamnei Elena Popescu?

— Da… Da, eu sunt! Ce s-a întâmplat? Cum e?

— Situația e critică. A suferit o hemoragie cerebrală masivă. Am reușit să stabilizăm copilul și încercăm să-i salvăm viața Elenei. Dar trebuie să fiți pregătit pentru orice…

Cuvintele lui m-au lovit ca un pumn în stomac. Mama Elenei a început să plângă în hohote:

— E vina ta! Dacă ai fi dus-o mai devreme la doctor…

Nu am mai avut putere să-i răspund. M-am ridicat și am ieșit pe holul pustiu al spitalului. Am căzut în genunchi lângă un calorifer vechi și am început să plâng ca un copil.

În noaptea aceea, am stat singur pe o bancă din curtea spitalului. Cerul era plin de stele, dar eu nu vedeam decât întuneric. M-am rugat din nou, cu disperare:

— Doamne, dă-mi un semn! Orice! Arată-mi că nu e totul pierdut!

La scurt timp după răsărit, o asistentă a venit alergând spre mine:

— Domnul Popescu! Veniți repede!

Am fugit pe holurile spitalului cu inima cât un purice. În fața ușii de la terapie intensivă, medicul m-a întâmpinat cu un zâmbet obosit:

— S-a întâmplat ceva incredibil… Soția dumneavoastră s-a trezit din comă! E slăbită, dar conștientă. Și copilul e bine.

Am intrat în salon tremurând din toate încheieturile. Elena m-a privit cu ochii ei mari și umezi:

— Radu… ai fost aici?

— N-am plecat niciodată… am șoptit printre lacrimi.

Mama ei a venit și ea în salon. Pentru prima dată nu mi-a spus nimic rău. S-a uitat la mine cu ochii plini de recunoștință și a murmurat:

— Mulțumesc…

Au urmat luni grele de recuperare. Elena a avut nevoie de fizioterapie și consiliere psihologică. Eu am renunțat la jobul meu prost plătit și am început să lucrez ca șofer de ambulanță — simțeam că trebuie să dau ceva înapoi vieții pentru miracolul primit.

Familia noastră s-a schimbat pentru totdeauna. Mama Elenei a început să mă respecte și chiar să mă ajute cu fetița noastră, Mara. Am învățat să iert și să iubesc mai mult decât credeam că pot.

Dar uneori mă întreb: De ce trebuie să trecem prin atâta suferință ca să ne dăm seama cât de mult contează cei dragi? Oare câți dintre noi uităm să prețuim viața până când suntem la un pas s-o pierdem?