Ginerele meu, justițiarul fără cauză: Povestea unei familii la limită

— Iar ai venit acasă cu fața asta lungă, Radu? Ce s-a mai întâmplat acum?
Vocea mea răsună în bucătăria mică, unde aburii de la ciorba de perișoare se amestecă cu tensiunea din aer. Ginerele meu, Radu, aruncă geaca pe scaun și oftează adânc, evitând să mă privească în ochi. Ana, fiica mea, stă la masă cu băiatul lor, Luca, care desenează absent pe un caiet.

— M-au dat afară. Din nou. Nu pot să tac când văd nedreptate, mamă-soacră! Nu pot!
Ana își strânge buzele și se uită la mine cu disperare. Știu ce gândește: „Iar începe.”

— Ce ai făcut de data asta?
— Șeful mi-a spus să nu mai comentez când văd că se fură din marfă. Dar eu nu pot să fiu complice! Am spus tot ce aveam pe suflet și… gata, m-au dat afară.

Îmi simt inima strânsă ca într-o menghină. Nu e prima dată când Radu pierde un loc de muncă pentru că „luptă pentru dreptate”. În ultimul an a schimbat cinci joburi. De fiecare dată, povestea e aceeași: cineva face ceva greșit, Radu nu poate să tacă, izbucnește scandalul și apoi… șomajul.

— Radu, dar nu te gândești la Ana și la copil? Cum să trăim așa?
El ridică din umeri, cu o mândrie ciudată în glas:

— Să trăiesc cu capul plecat? Să accept să fiu călcat în picioare? Niciodată!

Ana izbucnește:

— Dar noi? Noi ce vină avem? Luca are nevoie de stabilitate! Eu nu mai pot, mamă! Nu mai pot!

Îmi vine să plâng. Îmi amintesc cum era Ana înainte să-l cunoască pe Radu: veselă, optimistă, plină de planuri. Acum e mereu obosită, cu ochii roșii de la plâns. Lucrează la supermarket pe salariu minim și abia reușește să plătească facturile.

Într-o seară, după ce Luca adoarme, Ana vine la mine în bucătărie. Se așază lângă mine și își pune capul pe umărul meu.

— Mamă, ce să fac? Îl iubesc pe Radu, dar nu mai pot trăi așa. M-am săturat să mă mut din chirie în chirie, să mă rog de el să fie mai calm… Parcă nu-i pasă de nimic!
Îi mângâi părul și încerc să-i găsesc un răspuns. Dar nu am. Și eu sunt prinsă între dorința de a-mi ajuta fiica și neputința de a schimba ceva.

A doua zi dimineață, Radu se ceartă cu vecinul de la trei pentru că a lăsat gunoiul pe scară. Strigă atât de tare încât toată scara răsună. Când intru pe palier, îl văd pe vecinul Ionel făcând semne disperate către mine:

— Doamnă Elena, nu mai pot! Ginerele dumneavoastră e scandalagiu! O să chem poliția!

Încerc să-l calmez pe Radu:

— Te rog, liniștește-te! Nu vezi că ne faci de râs în tot blocul?

El îmi răspunde printre dinți:

— Dacă nimeni nu spune nimic, toți fac ce vor! Eu nu pot să tac!

Seara, Ana plânge din nou. Luca întreabă inocent:

— Mami, tati iar pleacă la alt serviciu?

Ana îl strânge în brațe și îi promite că totul va fi bine. Dar eu știu că nu va fi. Nu așa.

Într-o duminică, la masa de prânz, încercăm să avem o discuție calmă.

— Radu, poate ar trebui să te gândești la un alt fel de job… Poate ceva unde nu trebuie să interacționezi atât de mult cu oamenii…

El râde amar:

— Să mă ascund? Să mă prefac că nu văd nimic? Nu pot! Dacă toți ar tăcea ca mine, țara asta ar fi și mai coruptă!

Ana explodează:

— Dar tu nu schimbi nimic! Doar ne faci viața un coșmar!

Radu tace. Pentru prima dată îl văd abătut. Se ridică și pleacă din cameră fără un cuvânt.

În acea noapte îl aud plângând în baie. Mă doare sufletul pentru el. Știu că nu e rău intenționat. Poate chiar are dreptate uneori. Dar modul lui de a lupta cu lumea îi distruge familia.

Timpul trece. Ana devine tot mai retrasă. Luca începe să aibă probleme la școală — e agitat, nervos, se ceartă cu colegii. Învățătoarea mă sună:

— Doamnă Elena, cred că ar trebui să discutați acasă… Luca pare afectat.

Într-o zi, Ana îmi spune că vrea să plece cu copilul la sora ei din Brașov pentru o vreme.

— Poate dacă stăm separați o perioadă… poate se schimbă ceva…

Radu nu protestează. Doar dă din cap trist.

Casa devine brusc prea mare și prea goală. Merg prin camere și mă gândesc unde am greșit ca mamă. Poate dacă l-aș fi ajutat mai mult pe Radu… Poate dacă i-aș fi spus Anei să nu se grăbească…

După două luni, Ana revine acasă. E mai liniștită, dar între ea și Radu s-a ridicat un zid invizibil.

Într-o seară stăm toți trei la masă — eu, Ana și Radu. Luca doarme deja.

— Radu… — începe Ana timid — …poate ar trebui să mergem la consiliere de familie. Pentru noi. Pentru copil.

Radu oftează adânc:

— Poate ai dreptate…

Îl privesc și văd pentru prima dată o umbră de regret în ochii lui.

Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: Oare cât trebuie să suferim pentru „dreptate”? Merită lupta asta dacă ne pierdem liniștea și iubirea? Voi ce ați face în locul nostru?