Umbra Trecutului: Povestea Mea Printre Ruinele Familiei

— Ilinca, vino aici! Acum!
Vocea mamei răsuna ca un tunet în bucătăria mică, cu pereții scorojiți și miros de varză acră. Tremuram, cu mâinile reci strânse pe marginea mesei. Tata stătea în colț, cu ochii în pământ, mestecând absent dintr-o felie de pâine uscată.
— Ce-ai făcut iar? a întrebat mama, privindu-mă cu ochii ei negri, obosiți.
— Nimic… am răspuns încet, dar știam că nu era adevărat. Uitase să plătească lumina și iar stăteam pe întuneric. Dar nu voiam să-i spun că am văzut-o plângând la telefon, vorbind cu mătușa din Italia.

Aveam doisprezece ani atunci. Era iarnă și zăpada se adunase în grămezi murdare pe marginea drumului din satul nostru din Bacău. Tata lucra la combinat, dar salariul nu ajungea niciodată. Mama făcea curățenie la școală și visa să plece „afară”, ca să ne scape de sărăcie. Dar visul ei era coșmarul meu.

În seara aceea, după ce s-a lăsat liniștea, am auzit-o pe mama șoptind:
— Nu mai pot, Ion. Nu mai pot să trăiesc așa. Plec la Loredana, măcar acolo pot trimite bani acasă.
Tata a tăcut mult timp. Apoi a spus:
— Și Ilinca? Ce facem cu ea?
— O iau cu mine când o să pot. Acum nu am cum.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam să plece. Nu voiam să rămân doar cu tata, care nu știa niciodată ce să-mi spună sau cum să mă aline când plângeam.

A doua zi dimineață, mama a plecat. Fără să mă îmbrățișeze, fără să-mi spună „te iubesc”. Doar un bilețel pe masă: „Să fii cuminte. O să-ți trimit bani.”

Au urmat ani grei. Tata s-a închis în el, vorbea puțin și bea tot mai des. Eu mergeam la școală cu hainele peticite și pantofii rupți. Colegii râdeau de mine:
— Uite-o pe Ilinca, fata aia fără mamă!

M-am obișnuit cu lipsurile: fără dulciuri, fără jucării, fără căldură în casă. Dar cel mai greu era dorul. Mama suna rar și mereu grăbită:
— N-am timp acum, Ilinca! Trebuie să muncesc.

Într-o zi, tata a venit acasă mai devreme și m-a găsit plângând.
— Ce-ai pățit?
— Mi-e dor de mama…
A oftat adânc și m-a luat în brațe pentru prima dată după mult timp.
— Și mie mi-e dor… Dar trebuie să fim tari.

Anii au trecut. Am terminat liceul cu greu, muncind în vacanțe la o brutărie din sat ca să-mi cumpăr manuale. Mama trimitea bani neregulat; uneori uitam cum îi sună vocea.

Când am împlinit optsprezece ani, mama s-a întors pentru o scurtă vizită. Avea părul vopsit blond și haine scumpe. M-a privit lung:
— Ai crescut mare… Ce vrei să faci acum?
— Vreau la facultate.
A dat din umeri:
— Nu sunt bani pentru asta. Poate găsești ceva de muncă aici.

Atunci am simțit că nu mai am mamă. Am plecat la oraș, am lucrat ca ospătăriță și am strâns bani pentru taxele de la universitate. Tata s-a îmbolnăvit între timp; mergeam acasă la fiecare sfârșit de săptămână ca să-l îngrijesc.

Într-o seară, după ce l-am ajutat pe tata să adoarmă, am găsit o scrisoare veche de la mama:
„Ilinca, știu că te-am rănit plecând. Am vrut doar să-ți fie mai bine decât mi-a fost mie. Poate n-am știut cum să-ți arăt dragostea mea.”

Am plâns toată noaptea. M-am întrebat dacă a meritat sacrificiul ei sau dacă doar ne-a rupt pe toți în bucăți.

Acum am douăzeci și opt de ani și lucrez ca profesoară într-un liceu din Bacău. Încerc să fiu pentru elevii mei sprijinul pe care nu l-am avut eu acasă. Tata a murit acum trei ani; mama e încă în Italia, dar vorbim mai des la telefon.

Uneori mă întreb: oare putem ierta cu adevărat? Sau rănile copilăriei rămân mereu deschise? Voi ce credeți — putem vindeca trecutul sau doar învățăm să trăim cu el?