Banii casei nu mai sunt ai mei: Povestea unei femei care a pierdut controlul asupra propriei vieți

— Ioana, nu mai insista! Tata știe cel mai bine cum să gestioneze banii. Așa facem de acum înainte, a spus Vlad, soțul meu, cu vocea ridicată, în timp ce eu încercam să-i explic că nu e normal să nu mai am acces la salariul meu.

Eram în bucătăria mică din apartamentul nostru din Pitești, cu mâinile strânse pe marginea mesei, simțind cum inima îmi bate nebunește. De câteva luni, Vlad tot aducea vorba că ar trebui să fim „mai responsabili” cu banii. Dar nu mă așteptam niciodată ca soluția lui să fie să-i dea pe toți socrului meu, domnul Gheorghe, un om autoritar, obișnuit să controleze totul în familie.

— Vlad, dar eu ce fac dacă am nevoie de ceva? Trebuie să-l întreb pe tata tău pentru orice lucru? am întrebat eu, cu vocea tremurândă.

— Nu e mare lucru, Ioana. Îi spui ce-ți trebuie și îți dă el. E mai sigur așa. Tu știi că eu nu mă pricep la economisit, iar tu… tu cheltuiești prea mult pe prostii.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras brusc covorul de sub picioare. Nu era prima dată când Vlad mă acuza că nu știu să gestionez banii, dar niciodată nu fusese atât de dur. M-am ridicat de la masă și am ieșit pe balcon, încercând să-mi ascund lacrimile.

A doua zi, Vlad a venit acasă cu domnul Gheorghe. Au stat la masă și au discutat ca doi bărbați importanți, fără să mă bage în seamă. Am auzit doar frânturi:

— O să-ți dau lunar lista cu cheltuieli, tata. Tu decizi ce e prioritar.

— Foarte bine, Vlad. Așa trebuie într-o familie serioasă. Femeile nu se pricep la bani, doar la cheltuit.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu mai eram parteneră în propria mea familie. Eram doar o figurantă care trebuia să ceară voie pentru orice nevoie. În următoarele săptămâni, umilința a devenit parte din rutina mea zilnică.

Într-o zi, am avut nevoie de bani pentru o vizită la medic. Am sunat-o pe mama, dar mi-a spus că nu are cum să mă ajute. Cu inima grea, m-am dus la socrul meu.

— Domnule Gheorghe… am nevoie de 150 de lei pentru consultație.

S-a uitat la mine peste ochelari, cu un zâmbet ironic:

— Pentru ce? Nu te-ai dus luna trecută? Ce ai pățit iar?

— E altceva… trebuie să-mi fac niște analize.

A oftat teatral și mi-a dat banii, dar nu înainte să-mi spună:

— Să nu crezi că banii cresc în copaci. Să-i folosești cu cap!

Am plecat cu ochii în pământ. M-am simțit ca o adolescentă certată pentru o notă proastă la școală. Seara i-am povestit lui Vlad ce s-a întâmplat.

— Exagerezi! Tata vrea doar să ne ajute. Dacă ai fi mai organizată…

Nu am mai zis nimic. Începusem să mă izolez. Prietenele mele mă întrebau de ce nu mai ies cu ele la cafea sau la film. Le mințeam că sunt ocupată sau obosită. În realitate, nu aveam bani nici pentru un suc.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit, am găsit curajul să-i scriu Mariei, cea mai bună prietenă a mea:

„Nu mai pot. Simt că nu mai sunt stăpână pe viața mea. Nu am voie să cumpăr nimic fără aprobarea socrului meu.”

Maria mi-a răspuns imediat:

„Ioana, asta nu e normal! Trebuie să faci ceva! Nu poți trăi așa.”

Dar ce puteam face? Aveam un copil mic și niciun sprijin real din partea familiei mele. Mama îmi spunea mereu:

— Rabdă, fată! Toate femeile trec prin greutăți. Nu-ți strica familia pentru niște bani.

Dar nu era vorba doar despre bani. Era vorba despre demnitate, despre respectul pe care îl meritam ca om și ca mamă.

Într-o dimineață, când Vlad era la serviciu și copilul dormea, m-am uitat lung în oglindă. Aveam cearcăne adânci și ochii roșii de plâns. Mi-am dat seama că nu mai știam cine sunt.

Am început să caut pe internet povești ale altor femei care trecuseră prin situații asemănătoare. Am descoperit forumuri unde femeile povesteau despre controlul financiar exercitat de soți sau socri și despre cât de greu le-a fost să iasă din acele relații toxice.

Într-o zi, după o ceartă urâtă cu Vlad — pentru că îndrăznisem să cumpăr o jucărie copilului fără să cer voie — am decis că trebuie să fac ceva. Am început să pun deoparte fiecare leu pe care îl primeam pentru cumpărături și reușeam să economisesc câte puțin.

Într-o seară, când Vlad era plecat cu tatăl lui la pescuit, am luat copilul și am mers la Maria acasă.

— Ioana, trebuie să vorbești cu cineva specializat! Sunt centre unde poți primi ajutor gratuit.

Mi-era teamă. Mi-era rușine. Dar știam că nu mai pot continua așa.

Am început terapia și am descoperit cât de mult m-a afectat această situație. Am învățat că merit respect și independență. Cu timpul, am prins curaj și i-am spus lui Vlad că nu mai accept ca banii mei să fie gestionați de altcineva.

A fost scandal mare în familie. Socrul meu a țipat la mine:

— Ești nerecunoscătoare! Femeile ca tine distrug familiile!

Dar eu am rămas fermă pe poziție. Am cerut consiliere juridică și am început demersurile pentru separarea financiară.

Nu știu ce va urma. Poate voi fi nevoită să o iau de la capăt singură cu copilul meu. Dar știu sigur că nu mai vreau să trăiesc sub controlul nimănui.

Mă întreb adesea: câte femei din România trăiesc încă în umbra unor astfel de relații? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați face în locul meu?