Umbre pe Strada Speranței

— Nu vreau să-l văd, mamă! Nu acum, nu după tot ce ne-a făcut! am urlat, cu pumnii strânși pe marginea mesei din bucătărie. Ploua atât de tare afară încât picăturile băteau ca niște pietre în geam, iar în casă mirosea a supă de pui și a vechi. Mama mă privea cu ochii umezi, încercând să-și găsească cuvintele.

— Rareș, e totuși tatăl tău… Poate s-a schimbat. Poate are nevoie de noi.

Am râs amar. — S-a schimbat? După douăzeci de ani? Când a plecat, nici nu s-a uitat înapoi. A lăsat doar datorii și promisiuni goale. Tu ai uitat cum plângeai noaptea?

Mama a tăcut. Am simțit cum furia mi se amestecă cu o tristețe grea, ca un nor care nu vrea să plece. Aveam treizeci și doi de ani, o soție minunată, un băiețel de șase ani și totuși, când venea vorba de tata, mă simțeam din nou copilul speriat care se ascundea sub masă când începea scandalul.

În seara aceea, după ce mi-am culcat fiul, am ieșit pe balcon cu o țigară și am privit luminile orașului. Mă gândeam la tata — la vocea lui groasă, la mirosul de alcool care îl preceda mereu, la felul în care promitea că va fi mai bine și apoi dispărea zile întregi. Mă întrebam dacă aș putea vreodată să-l iert. Sau dacă merită.

A doua zi dimineață, mama m-a sunat din nou. — Rareș, te rog… Vrea să te vadă. E bolnav. Nu știu cât mai are.

Am simțit un nod în gât. Am acceptat să mă întâlnesc cu el la cafeneaua din colț, locul unde mergeam când eram mic și el încă era „tata cel bun”. Când am intrat, l-am recunoscut imediat: mai slab, cu părul alb și ochii adânciți în orbite. S-a ridicat greu și a zâmbit stângaci.

— Rareș… băiete…

Am rămas în picioare câteva secunde, apoi m-am așezat fără să-i răspund. El a început să vorbească despre vreme, despre cât de mult îi lipsisem, despre cât de mult îi pare rău. Eu îl ascultam cu brațele încrucișate, încercând să nu las nimic să mă atingă.

— Știu că nu pot schimba trecutul… Dar vreau să încerc să fiu aici acum. Pentru tine. Pentru nepotul meu.

M-am uitat la el și am văzut pentru prima dată nu monstrul din copilăria mea, ci un om bătrân, obosit și speriat. Am simțit milă și furie în același timp.

— De ce acum? De ce nu ai venit când aveam nevoie? Când mama plângea și eu nu știam ce să-i spun?

A oftat adânc. — Am fost laș. Și bolnav. Nu știam cum să mă opresc… Nici acum nu știu dacă pot repara ceva.

Am plecat fără să-i spun nimic altceva. În drum spre casă, mi-am amintit cum mă ținea de mână când traversam strada Speranței — ironic nume pentru strada unde ne-am pierdut familia.

Seara i-am povestit soției mele, Irina. Ea m-a ascultat răbdătoare.

— Poate ar trebui să-i dai o șansă. Nu pentru el, ci pentru tine. Să nu rămâi cu regrete.

— Și dacă mă rănește din nou?

— Atunci vei ști că ai încercat.

În următoarele săptămâni am început să-l văd mai des pe tata. Îl luam uneori la noi acasă; fiul meu era curios și puțin speriat de bătrânul cu voce răgușită care îi aducea mereu bomboane. Mama era mereu prezentă, dar tăcută — între ei plutea o tensiune pe care nici timpul nu o putea șterge.

Într-o duminică, la masă, tata a început să povestească despre tinerețea lui: cum visa să devină pictor, cum s-a pierdut printre sticle și prieteni falși.

— Am crezut că pot controla totul… Dar alcoolul te minte frumos și te lasă gol.

Am simțit cum ceva se rupe în mine — o barieră ridicată cu grijă ani la rând. L-am întrebat:

— Te-ai gândit vreodată la noi? La ce ai lăsat în urmă?

A lăcrimat pentru prima dată în fața mea.

— În fiecare zi. Dar rușinea m-a ținut departe.

În acea seară am stat mult timp cu Irina pe balcon.

— Crezi că oamenii se pot schimba cu adevărat? am întrebat-o.

— Unii da. Alții doar încearcă până la capătul vieții lor.

Tata s-a stins câteva luni mai târziu. La înmormântare am plâns ca un copil — nu doar pentru el, ci pentru tot ce n-am avut împreună. Dar am simțit și o liniște nouă: știam că încercasem să-l înțeleg, chiar dacă nu l-am putut ierta pe deplin.

Acum mă uit la fiul meu jucându-se pe covor și mă întreb: oare eu voi reuși să fiu tatăl de care are nevoie? Sau greșelile trecutului ne urmăresc mereu?