După nuntă am înțeles că nu sunt decât o umbră în propria mea viață: Povestea unei soții captive între dragoste și controlul soacrei

— Nu pune sare în ciorbă, că Ilie nu mănâncă așa! vocea Vioricăi răsună ascuțit din pragul bucătăriei, în timp ce eu, cu lingura în mână, încercam să-mi ascund frustrarea. Era a treia oară săptămâna asta când îmi spunea cum să gătesc pentru propriul meu soț. M-am uitat la Ilie, care stătea la masă cu ochii în telefon, și am sperat măcar la o privire de susținere. Nimic. Doar un oftat scurt și un „Las-o, mamă, știe ea ce face”, spus fără vlagă.

Când m-am măritat cu Ilie, credeam că dragostea noastră va fi de ajuns. Ne-am cunoscut la facultate, la Cluj, și am visat împreună la o viață simplă, dar fericită. Aveam un apartament micuț moștenit de la bunica mea, dar Viorica a insistat să ne mutăm la ea „până vă puneți pe picioare”. Ilie a fost de acord imediat. Eu am ezitat, dar am cedat, convinsă că e doar o perioadă scurtă.

Primele luni au fost un șoc. Orice făceam era greșit: de la cum spălam rufele, până la felul în care așezam farfuriile în dulap. Viorica avea mereu ultimul cuvânt. La început am încercat să-i câștig încrederea: îi aduceam flori, găteam rețetele ei preferate, o ajutam la piață. Dar nimic nu era suficient.

— Tu nu vezi că nu-i place lui Ilie așa? E băiatul meu, îl cunosc cel mai bine! îmi spunea aproape zilnic.

Ilie tăcea. De fiecare dată când încercam să vorbesc cu el despre asta, îmi răspundea evaziv:

— E mama, las-o… Nu vrea decât binele nostru.

Dar binele nostru părea să fie doar binele ei. Într-o seară, după ce am venit obosită de la muncă și am găsit camera noastră răvășită pentru că „trebuia aerisită”, am izbucnit:

— Ilie, nu mai pot! Simt că nu mai am niciun spațiu al meu! De ce nu putem merge la apartamentul meu?

El s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut imposibilul:

— Și s-o lăsăm pe mama singură? Nu vezi că are nevoie de noi?

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era vorba doar despre spațiu sau intimitate. Era despre faptul că nu eram văzută, auzită, respectată. În fiecare zi mă simțeam tot mai mică, tot mai invizibilă.

Au urmat luni de compromisuri. Am renunțat la ieșirile cu prietenele pentru că „nu se cade să stai prin oraș când ai familie”. Am acceptat să mergem în concedii doar cu Viorica. Am început să mă îndoiesc de mine însămi: poate chiar nu sunt o soție bună? Poate nu merit mai mult?

Într-o dimineață, când mi-am găsit hainele mutate din dulap „ca să aibă Ilie loc pentru costume”, am simțit că ceva s-a rupt definitiv în mine. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote, fără să-mi pese dacă mă vede cineva.

A doua zi am încercat din nou să vorbesc cu Ilie:

— Te rog, hai să ne mutăm măcar pentru o perioadă. Simt că mă sufoc aici.

El a ridicat din umeri:

— Dacă vrei tu neapărat… Dar eu nu pot s-o las pe mama singură.

Atunci am înțeles: pentru el, eu eram mereu pe locul doi. Oricât aș fi încercat, nu puteam concura cu legătura lor. Și nici nu trebuia.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Viorica — care m-a acuzat că „îl răcesc” pe Ilie împotriva ei — am făcut ceva ce nu credeam că voi avea curajul vreodată: mi-am făcut bagajele și m-am întors în apartamentul meu. Ilie a venit după două zile:

— Ce vrei să demonstrezi? Că poți trăi fără noi?

L-am privit în ochi și i-am spus calm:

— Nu vreau să demonstrez nimic. Vreau doar să trăiesc pentru mine.

Au trecut luni de atunci. Ilie vine uneori pe la mine, dar mereu cu ochii la telefon, să vadă dacă îl sună mama lui. Nu știu dacă vom mai fi vreodată ca înainte. Dar știu sigur că nu mai pot trăi sub controlul altcuiva.

Mă întreb adesea: câte femei ca mine au renunțat la ele pentru a mulțumi pe toată lumea? Oare cât timp trebuie să pierdem până ne dăm seama că merităm mai mult?