Testamentul care mi-a frânt inima: Povestea unei trădări de familie

— Nu pot să cred, Ileana! Cum ai putut să faci asta? Am urlat, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei scăldate în lumina palidă a după-amiezii. Pe masă, testamentul bunicii mele, Maria, zăcea ca o sentință rece. Mâinile îmi tremurau, iar ochii mi se umpluseră de lacrimi amare.

Totul a început cu mulți ani în urmă, când părinții mei au plecat la muncă în Italia. Aveam doar doisprezece ani și am rămas la țară, în casa bunicii Maria, într-un sat uitat de lume din Bărăgan. Bunicul murise de mult, iar bunica era tot ce aveam. Îmi amintesc cum mă trezeam dimineața devreme să-i aduc apă de la fântână și să-i pregătesc ceaiul cu miere. Ea mă privea cu ochii ei albaștri, obosiți, și îmi spunea mereu: „Tu ești sufletul meu, Ana. Fără tine nu știu ce m-aș face.”

Anii au trecut, iar eu am rămas lângă ea. Am renunțat la facultate ca să o îngrijesc când a început să uite lucruri simple: unde a pus cheile, dacă a luat pastilele. Sora mea mai mică, Roxana, s-a mutat la oraș și venea rar acasă, doar de sărbători. Eu eram cea care îi schimba pansamentele când îi sângerau picioarele de la diabet, cea care îi făcea cumpărăturile și îi citea din Biblie când nu mai putea dormi.

Într-o seară de iarnă, când viscolul bătea în geamuri și focul trosnea în sobă, bunica mi-a spus cu glas stins: „Ana, tu meriți tot ce am. Casa asta e a ta. Să nu lași pe nimeni să ți-o ia.” Am plâns atunci, simțind că sacrificiul meu avea un rost.

Dar viața nu e niciodată atât de simplă. În ultimii ani, starea ei s-a agravat. Roxana a început să vină mai des, aducându-i prăjituri și promisiuni. Îi vorbea frumos, o mângâia pe păr și îi spunea cât de mult o iubește. Eu simțeam cum ceva se schimbă între ele, dar nu voiam să cred că bunica ar putea uita cine a fost lângă ea zi de zi.

Când bunica s-a stins, satul întreg a venit la înmormântare. Am simțit un gol imens în suflet, dar m-am agățat de gândul că măcar am rămas cu amintirile și cu casa copilăriei mele.

La câteva săptămâni după înmormântare, notarul ne-a chemat pe mine și pe Roxana la citirea testamentului. M-am așezat pe scaun cu inima strânsă, ținându-mi respirația. Notarul a început să citească:

„Subsemnata Maria Popescu las casa și terenul din sat fiicei mele Roxana…”

Am simțit cum lumea se prăbușește peste mine. Am început să tremur și să mă uit disperată la Roxana, care zâmbea timid, evitându-mi privirea.

— Nu se poate! Am fost aici mereu! Am avut grijă de ea! am izbucnit.

Notarul a ridicat din umeri: — Doamna Maria a venit cu Roxana acum două luni și a schimbat testamentul. A spus că vrea ca totul să rămână în familie.

— Eu nu sunt familie? am întrebat printre lacrimi.

Roxana a încercat să mă liniștească: — Ana, putem împărți totul… Nu vreau să ne certăm.

Dar nu era vorba despre bani sau pământ. Era vorba despre recunoaștere, despre dragostea pe care credeam că am câștigat-o prin sacrificiu. M-am simțit trădată nu doar de bunica mea, ci și de sora mea.

Satele vorbesc repede. Vecinii șușoteau pe la porți: „Săraca Ana… A stat lângă bătrână până la capăt și tot Roxana a luat tot.” Unii mă priveau cu milă, alții cu invidie ascunsă.

Mama m-a sunat din Italia: — Ana, nu te necăji. Casa nu e totul. Tu ai făcut ce era corect.

Dar nu mă puteam liniști. În fiecare colț al casei vedeam amintiri: mâinile bunicii frământând aluatul de cozonac, râsul ei când mă fugărea prin grădină. Acum toate astea aparțineau altcuiva.

Într-o noapte nu am mai rezistat și am mers la cimitir. M-am așezat lângă crucea ei și am plâns până dimineața.

— De ce ai făcut asta, mamă-mare? Ce n-am făcut bine? De ce dragostea nu e niciodată suficientă?

Acum stau pe banca din fața casei care nu-mi mai aparține și mă întreb: oare merită să te sacrifici pentru cineva dacă la final rămâi cu mâinile goale? Sau poate dragostea adevărată nu cere niciodată răsplată? Voi ce credeți?