Ultimul salariu: povestea mea despre demnitate și nedreptate

— Nu pot să cred, Radu! Chiar așa au făcut? — vocea mamei tremura la telefon, iar eu priveam cutia grea, plină cu monede de un ban, pe care o trântiseră cu dispreț pe tejghea. În jurul meu, clienții fast-food-ului se uitau curioși, unii chicoteau, alții mă priveau cu milă. Îmi simțeam obrajii arzând de rușine și furie.

Totul începuse cu două luni în urmă, când am decis că nu mai pot suporta. Aveam 24 de ani și lucram la fast-food-ul „La Gustul Casei” din Militari. Programul era infernal: 12 ore pe zi, uneori fără pauză de masă, iar șeful, domnul Dincă, era genul acela de om care credea că dacă țipi la oameni îi motivezi. Într-o seară, după ce am stat peste program ca să curăț grătarul, m-a chemat la el în birou.

— Radu, dacă nu-ți convine, ușa e acolo! Sunt zece ca tine care așteaptă să-ți ia locul!

Am plecat acasă cu ochii în lacrimi. Mama m-a găsit stând pe întuneric în bucătărie.

— Ce s-a întâmplat, băiatul meu?

— Nu mai pot, mamă. Nu mai pot să fiu tratat ca un nimeni.

A doua zi mi-am dat demisia. Am scris-o cu mâna tremurândă și am lăsat-o pe biroul domnului Dincă. Nu mi-a zis nimic, doar a ridicat din umeri și a continuat să vorbească la telefon.

Timp de două săptămâni am așteptat ultimul salariu. Aveam nevoie disperată de bani: chiria, facturile, ratele la telefon. Am sunat de trei ori la contabilitate, dar mi-au spus mereu că „se rezolvă”. În ziua în care m-am dus să-l ridic, domnul Dincă m-a întâmpinat cu un zâmbet ironic.

— Ia uite-l pe domnul demisie! Ai venit după bani? Uite-i aici!

A scos de sub tejghea o cutie de carton plină cu monede de un ban și mi-a trântit-o în față. Toți colegii mei au rămas muți. Unii au întors privirea, alții au zâmbit stânjenit. Am simțit cum mă sufoc de rușine.

— Poftim, să-ți numeri banii! — a râs Dincă.

Am ieșit cu greu din local, abia ținând cutia grea în brațe. Pe drum spre casă, oamenii mă priveau ciudat. Un copil m-a întrebat:

— Domnule, ați câștigat la loto?

Nu am avut puterea să-i răspund. Ajuns acasă, am trântit cutia pe masă și am izbucnit în plâns. Mama m-a luat în brațe.

— Nu lăsa să te doboare! Trebuie să faci ceva!

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am gândit la toți anii în care am tras din greu pentru un salariu mizerabil și la cât de ușor a fost pentru ei să mă umilească. A doua zi am postat totul pe Facebook: poza cu cutia de monede și povestea mea. Nu mă așteptam la nimic special, voiam doar ca lumea să știe prin ce am trecut.

Peste noapte postarea a devenit virală. Zeci de oameni au început să-mi scrie: unii mă felicitau pentru curaj, alții povesteau experiențe similare. Un băiat din Constanța mi-a spus că a pățit la fel la o spălătorie auto. O fată din Cluj mi-a povestit cum a fost concediată fără preaviz după ce s-a îmbolnăvit.

Dar nu toată lumea era de partea mea. Unii comentau:

— Dacă nu-ți convine munca de jos, du-te la facultate!
— Așa e peste tot în România! Ce te plângi?

M-am simțit din nou mic și neînsemnat. Dar mama m-a încurajat:

— Radu, ai făcut ce trebuia! Poate cineva o să schimbe ceva!

În zilele următoare am fost contactat de o jurnalistă de la o televiziune locală. A venit acasă la noi și m-a întrebat:

— De ce ai ales să faci publică povestea ta?

— Pentru că nu vreau ca alții să treacă prin ce am trecut eu. Pentru că vreau respect pentru munca mea.

Reportajul a apărut la știri și a stârnit o adevărată furtună. Inspectoratul Teritorial de Muncă a anunțat că va face o anchetă la fast-food-ul unde lucrasem. Domnul Dincă m-a sunat furios:

— Ce-ai făcut, mă? Vrei scandal? O să vezi tu!

Dar nu mi-a mai fost frică. Pentru prima dată după mult timp simțeam că am făcut ceva important.

Familia mea era mândră de mine, dar conflictele nu au încetat. Tata îmi reproșa:

— Ai stricat tot! Cine te mai angajează acum?

— Prefer să fiu șomer decât să fiu umilit!

Prietenii mei s-au împărțit: unii mă susțineau, alții mă evitau, temându-se că scandalul îi va afecta și pe ei.

Au trecut câteva luni până când Inspectoratul a dat verdictul: fast-food-ul fusese amendat pentru încălcarea drepturilor angajaților. Domnul Dincă a fost obligat să-mi plătească diferența de salariu și să-și ceară scuze public.

Nu mi-am găsit imediat alt loc de muncă. Am lucrat ocazional ca livrator pentru o aplicație de food delivery și am început să scriu pe blog despre drepturile angajaților tineri din România. Povestea mea a inspirat alți tineri să vorbească despre abuzurile suferite la locul de muncă.

Uneori mă întreb dacă a meritat tot scandalul, dacă nu era mai simplu să tac și să merg mai departe. Dar apoi îmi aduc aminte privirea mamei mele când mi-a spus:

— Ești un om curajos, Radu!

Oare câți dintre noi acceptăm umilința doar pentru că „așa e peste tot”? Cât valorează demnitatea noastră într-o lume care ne tratează ca pe niște cifre? Poate povestea mea îi va face pe alții să nu mai tacă.