Cina la restaurantul trecutului: O seară care mi-a schimbat viața

— Naomi, hai să mergem diseară la restaurantul unde am lucrat eu acum câțiva ani, mi-a spus Cristian într-o dimineață de sâmbătă, cu un zâmbet larg pe față. M-am uitat la el peste cana de cafea, încercând să-mi dau seama dacă e doar nostalgie sau ascunde ceva mai mult. — Chiar vrei? Nu ți-e teamă că o să-ți amintești de vremurile grele? am întrebat, încercând să par relaxată. — Nu, din contră. Vreau să-ți arăt un loc care a însemnat mult pentru mine. Și să vezi ce mâncare bună au!

Am acceptat, deși o parte din mine era sceptică. Relația noastră dura de doi ani, dar simțeam că uneori Cristian încă trăia cu jumătate de suflet în trecut. Seara a venit repede. M-am îmbrăcat cu grijă, am ales o rochie simplă, dar elegantă, și am pornit spre restaurantul „La Tanti Maria”, un local micuț dintr-un cartier vechi din București.

Când am intrat, am simțit imediat privirile ospătarilor și ale bucătăreselor. Unii l-au recunoscut pe Cristian și au venit să-l salute cu entuziasm. — Uite-l pe băiatul nostru! Ce faci, măi Cristi? a strigat nea Vasile, barmanul cu mustață stufoasă. — Bine, nea Vasile! Uite, ți-o prezint pe Naomi, iubita mea. Am dat mâna cu el, dar deja simțeam că nu aparțin acelui loc.

Am fost conduși la o masă lângă geam. Cristian părea în elementul lui: glumea cu ospătarii, povestea întâmplări din trecut și râdea zgomotos. La început am încercat să mă bucur de atmosferă, dar pe măsură ce timpul trecea, ceva s-a schimbat. Cristian devenea tot mai agitat, făcea glume nepotrivite despre chelnerițe, iar la un moment dat a început să povestească cu voce tare despre „fetele care-i făceau ochi dulci” când lucra acolo.

— Hai măi Cristi, las-o mai moale! i-a spus la un moment dat doamna Maria, patroana localului. — Nu vezi că o pui pe fată într-o situație stânjenitoare? El a râs și a dat din mână: — Eh, Naomi știe că glumesc! Dar eu nu mai puteam zâmbi. Mă simțeam mică și invizibilă.

Mâncarea a venit rece. Cristian a început să se certe cu ospătara: — Pe vremea mea nu se întâmpla așa ceva! Ce-i cu voi? Apoi s-a ridicat și a mers la bar fără să-mi spună nimic. L-am văzut cum vorbește cu două femei mai în vârstă, râzând și gesticulând larg. Una dintre ele l-a atins pe braț și i-a șoptit ceva la ureche. Am simțit cum mi se strânge stomacul.

Am încercat să-mi ascund disconfortul sub un zâmbet forțat când s-a întors la masă. — Ce ai? Nu-ți place aici? m-a întrebat pe un ton ironic. — Nu e vorba de loc… ci de cum te comporți tu, am spus încet, sperând să nu audă ceilalți. S-a încruntat: — Hai măi, nu fi așa sensibilă! Aici toți suntem ca o familie.

Familie… Cuvântul ăsta m-a lovit ca un pumn în stomac. Familia mea era departe de a fi perfectă: părinții mei divorțaseră când aveam 12 ani, iar mama mereu îmi spunea să nu accept niciodată lipsa de respect din partea unui bărbat. Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.

— Merg până la baie, am spus scurt și m-am ridicat. În oglindă mi-am văzut chipul palid și ochii roșii. M-am sprijinit de chiuvetă și am tras aer adânc în piept. Ce caut eu aici? De ce accept să fiu umilită?

Când m-am întors la masă, Cristian era ocupat să povestească altor clienți cât de greu i-a fost lui în viață și cum „femeile nu mai sunt ca pe vremuri”. Am simțit că nu mai pot suporta.

— Cristian, eu plec acasă. Nu mă simt bine, am spus hotărât. S-a uitat la mine uimit: — Ce-ai pățit? Doar ne distram! — Poate tu te distrezi… Eu nu. Și nici nu vreau să fiu parte din spectacolul ăsta.

Am ieșit din restaurant fără să mă uit înapoi. Pe drum spre casă mi-au trecut prin minte toate momentele în care am trecut peste glumele lui proaste sau peste lipsa lui de atenție. Mi-am dat seama că nu era prima dată când mă făcea să mă simt inferioară sau invizibilă.

Ajunsă acasă, am sunat-o pe mama. — Mamă… cred că trebuie să vorbim. Mi-a răspuns imediat: — Te ascult, draga mea. Și atunci am plâns în hohote, spunându-i tot ce simțeam.

A doua zi dimineață, Cristian mi-a trimis un mesaj: „Îmi pare rău dacă te-am supărat aseară. Exagerezi.” Am șters mesajul fără să răspund.

Au trecut câteva zile până când am avut curajul să-i spun că vreau o pauză. A încercat să mă convingă că „nu e mare lucru”, că „toți bărbații fac glume”. Dar eu știam că merit mai mult decât atât.

Acum mă întreb: câte femei rămân în relații unde sunt făcute să se simtă mici? Cât timp trebuie să treacă până când ne dăm seama că respectul e mai important decât orice poveste frumoasă din trecut?

Poate că e timpul să ne punem pe primul loc și să nu mai acceptăm jumătăți de măsură… Voi ce ați face în locul meu?