Între două lumi: Povestea unei fiice care nu poate avea copii și soacra care nu înțelege

— Irina, când ne aduci și tu un nepoțel? Vocea doamnei Mariana răsună din bucătărie, tăioasă ca un cuțit. Mă prefac că nu aud, amestecând în cafeaua deja rece, dar simt privirea ei fixată pe ceafa mea. Radu, soțul meu, stă la masă cu ochii în telefon, de parcă ar fi la kilometri distanță.

— Radu, tu ce zici? Nu vrei să fii tată? insistă ea, cu un zâmbet forțat.

Mă uit la el disperată, sperând să spună ceva, orice. Dar tace. Mă simt singură, expusă, ca o insectă prinsă sub lupă. De doi ani încercăm să avem un copil. Am făcut tratamente, analize, am plâns nopți întregi. Doctorii au spus clar: șansele sunt aproape zero. Dar nimeni nu știe, în afară de noi doi.

După ce pleacă soacra mea, mă prăbușesc pe canapea. Radu vine lângă mine și mă ia în brațe.

— Îmi pare rău, Irina… Nu pot să-i spun. Nu știu cum.

— Dar eu cum pot? De fiecare dată când vine aici mă simt ca o impostoare! E ca și cum aș trăi o minciună în fiecare zi!

Plâng în hohote. El mă strânge mai tare, dar nu spune nimic. Știu că îl doare și pe el, dar nu pot să nu simt că port singură toată povara.

A doua zi primesc un mesaj de la mama lui: „Irina, am găsit o rochiță superbă pentru viitoarea mea nepoțică. Poate veniți duminică la masă?”

Îmi vine să țip. O sun pe prietena mea cea mai bună, Simona.

— Simona, nu mai pot! Parcă sunt într-un coșmar care nu se mai termină!

— Irina, trebuie să vorbiți cu ea. Nu e corect să suferi doar tu. Radu trebuie să fie bărbat și să-i spună adevărul.

— Dar dacă o să mă urască? Dacă o să creadă că e vina mea?

— O să doară oricum. Dar nu poți trăi așa la nesfârșit.

În weekend mergem la masa de duminică. Mariana ne întâmpină cu zâmbet larg și începe să povestească despre copiii vecinilor și cât de frumoasă e viața de bunică. Mă uit la Radu. Îl văd cum își frământă mâinile sub masă.

La desert, Mariana aduce vorba iar:

— Irina, știi că am visat azi-noapte că țineam un bebeluș în brațe? Era blond ca tine! Poate e un semn…

Nu mai rezist. Simt cum mi se strânge stomacul.

— Doamnă Mariana… trebuie să vă spun ceva.

Radu ridică brusc privirea spre mine, panicat.

— Irina… te rog…

— Nu! Nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc cu minciuna asta!

Mariana mă privește nedumerită.

— Ce s-a întâmplat?

Simt cum mi se taie respirația.

— Am încercat… am făcut tot ce am putut… dar nu putem avea copii. Doctorii au spus că șansele sunt aproape zero.

Timp de câteva secunde e liniște totală. Apoi Mariana izbucnește:

— Cum adică? Nu se poate! Sigur nu ați încercat destul! Poate ar trebui să mergeți la alt doctor! Sau… poate problema e la tine?

Mă uit la Radu cu ochii plini de lacrimi. El tace. Nu spune nimic. Mă simt trădată.

— Mama, te rog… e greu pentru amândoi…

Dar ea continuă:

— Eu am făcut trei copii! Nu se poate să nu fie o soluție! Poate ar trebui să vă rugați mai mult! Sau… poate adoptați!

Nu mai aud nimic. Mă ridic de la masă și ies afară. Aerul rece mă lovește în față ca o palmă. Plâng fără oprire. Simt că toată lumea se prăbușește peste mine.

Radu vine după mine.

— Irina, îmi pare rău… N-am știut ce să spun…

— Niciodată nu știi! Mereu mă lași singură! E și problema ta, nu doar a mea!

Trec zile în care nu vorbim aproape deloc. Mariana mă sună zilnic cu sfaturi inutile sau cu povești despre alte femei care „au reușit până la urmă”. Mă simt tot mai mică, tot mai vinovată.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Radu, îi spun:

— Dacă nu poți fi alături de mine acum, când mi-e cel mai greu, atunci când?

El plânge pentru prima dată în fața mea.

— Mi-e frică… Mi-e frică să nu te pierd… Mi-e frică să nu dezamăgesc pe toată lumea…

Îl iau de mână.

— Suntem doar noi doi împotriva lumii. Dar trebuie să fim împreună cu adevărat.

Începem terapia de cuplu. Învățăm să vorbim deschis despre durerea noastră. Învățăm să punem limite față de familie. Mariana nu înțelege nici acum pe deplin, dar începe să ne lase în pace.

Uneori mă întreb: oare câte femei trăiesc povestea mea? Oare câți bărbați fug de responsabilitatea de a-și apăra soțiile în fața familiei lor? De ce trebuie mereu femeia să ducă tot greul?

Poate că nu voi avea niciodată un copil al meu, dar am învățat că merit respect și iubire chiar și așa. Voi avea oare vreodată curajul să fiu complet împăcată cu mine însămi?