Umbra unei iubiri pierdute: Povestea mea după 25 de ani de căsnicie

— Mirela, nu mă aștepți la cină? vocea lui Radu răsună din hol, rece și grăbită, în timp ce își arunca geaca pe spătarul scaunului. Era deja ora 22:30, iar ciorba de perișoare se răcise de mult pe aragaz. Am tresărit, ca și cum m-ar fi prins cu ceva. De luni bune, serile noastre nu mai aveau gustul de altădată. Mâncam singură, cu ochii în gol, ascultând știrile pe fundal doar ca să nu aud liniștea apăsătoare din casă.

— Am mâncat deja, Radu. Te-am așteptat până n-am mai putut, am spus încet, fără să-l privesc.

A oftat și a dispărut în dormitor. Nici măcar nu m-a întrebat cum mi-a fost ziua. Nici nu mai știu când am vorbit ultima oară despre ceva care să nu fie facturi sau problemele copiilor. De fapt, copiii… Irina e la Cluj, la facultate, iar Vlad abia dacă mai trece pe acasă între două ieșiri cu prietenii. Casa noastră mare și plină altădată e acum doar o carcasă goală, iar eu mă simt ca o fantomă care bântuie printre amintiri.

Totul a început subtil. Radu a început să lucreze tot mai mult peste program. La început am crezut că e stresul de la serviciu. Apoi au apărut weekendurile „de lucru” la Brașov sau Sibiu. Îi pregăteam bagajul cu mâinile tremurânde și încercam să-mi alung gândurile negre. „Nu fi paranoică, Mirela”, îmi spuneam în oglindă. „Nu toți bărbații înșală.”

Dar într-o seară, când i-am spălat pantalonii, am găsit un bilet de cinema din Pitești. Nu fusese niciodată acolo cu serviciul. Am simțit cum mi se taie respirația. Am pus biletul la loc și am tăcut. Mi-a fost frică să aflu adevărul.

Într-o duminică, când Vlad era plecat cu prietenii și eu mă chinuiam să gătesc ceva nou doar ca să simt că mai contez pentru cineva, Radu a venit acasă cu un parfum străin pe haine. M-am uitat la el lung.

— Cine e? am întrebat fără să ridic vocea.

A rămas blocat o clipă.

— Despre ce vorbești?

— Cine e femeia pentru care ai început să dispari din viața noastră?

A tăcut. Apoi a oftat adânc.

— Mirela… nu vreau să te rănesc. Dar nu mai pot trăi așa. Nu e vina ta. Pur și simplu… s-a terminat între noi.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am început să plâng în hohote, ca un copil rătăcit. El a plecat din cameră fără să spună nimic altceva.

Au urmat zile în care nu m-am putut ridica din pat. Irina m-a sunat și a simțit că ceva nu e în regulă.

— Mamă, ce ai? Te aud plângând.

— Tatăl tău… nu mai vrea să fie cu mine.

A fost liniște la celălalt capăt al firului.

— Vin acasă weekendul viitor, mi-a spus ea hotărât.

Vlad însă a reacționat altfel.

— Ce-ai făcut, mamă? De ce l-ai împins să plece?

Am simțit că mă sufoc. Eu eram vinovată? Eu care am ținut casa asta pe umeri 25 de ani? Eu care am renunțat la carieră ca să cresc copiii?

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Am stat pe balcon, privind luminile orașului și întrebându-mă unde am greșit. Poate că am uitat să fiu femeie și am devenit doar mamă și gospodină. Poate că m-am pierdut pe mine însămi în rutina zilnică.

Câteva zile mai târziu, Radu a venit să-și ia câteva haine. Nu m-a privit în ochi.

— O cheamă Camelia, mi-a spus sec. E mai tânără decât mine cu zece ani. Lucrează la firma lui.

— Și noi? Ce facem cu toți anii ăștia?

— Îmi pare rău, Mirela. Chiar îmi pare rău.

A plecat și am rămas singură cu pereții reci ai casei noastre.

Irina a venit acasă și m-a ținut în brațe ore întregi.

— Mamă, tu ești totul pentru mine. Nu-l lăsa să te distrugă.

Dar cum să nu mă distrug? Cum să nu simt că tot ce am construit s-a năruit?

Au trecut luni de atunci. Încerc să-mi găsesc rostul din nou. Am început să merg la cursuri de pictură la Casa de Cultură din cartier. Am cunoscut alte femei ca mine — părăsite, trădate, dar încă vii. Ne povestim durerile la o cafea și uneori râdem amar de cât de previzibili pot fi bărbații.

Vlad încă mă privește cu reproș, dar Irina mă sună zilnic și mă încurajează să merg mai departe.

Uneori mă întreb dacă vina e doar a lui Radu sau și a mea. Dacă puteam face ceva diferit. Dacă dragostea chiar moare sau doar adoarme sub povara grijilor zilnice.

Într-o seară, privind tabloul neterminat pe șevalet, m-am întrebat cu voce tare: „Oare câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste în tăcere? Oare cât curaj ne trebuie să ne reconstruim după ce totul s-a prăbușit?”

Poate că răspunsul îl găsim împreună.