Casa care nu a fost niciodată a mea: Povestea unei trădări de familie

— Dacă nu-ți convine, poți să pleci chiar acum! Nu ai niciun drept aici! vocea Elenei răsună ca un tunet în sufrageria noastră mică din cartierul Militari. Mâinile îmi tremură pe cana de ceai, iar Radu, soțul meu, stă între noi ca o statuie, cu ochii în pământ. Mă uit la el, așteptând să spună ceva, orice, dar tăcerea lui doare mai tare decât cuvintele Elenei.

Nu e prima dată când Elena mă amenință că mă va da afară. De când m-am mutat la Radu, acum șapte ani, am simțit mereu că nu sunt binevenită. Casa asta, cu mobila veche și mirosul de cafea arsă, mi s-a părut mereu străină. Dar Radu mi-a promis că e și casa mea, că vom construi aici o familie. Am crezut în el. Am crezut în noi.

— Mama, te rog… încearcă Radu să intervină, dar vocea lui e slabă, aproape pierdută.

— Nu mai insista! Casa asta e a mea! Și dacă nu-ți convine nici ție, poți să pleci cu tot cu nevasta ta! Elena își strânge halatul pe ea și iese trântind ușa.

Rămânem singuri. Îl privesc pe Radu. Îi văd frica în ochi. Știu că nu va avea niciodată curajul să-i țină piept mamei lui. Îl iubesc, dar simt cum ceva se rupe în mine cu fiecare zi în care accept să fiu umilită.

În acea noapte nu pot dormi. Mă întorc pe toate părțile, încercând să găsesc o soluție. Nu avem bani să ne mutăm. Salariul meu de educatoare abia ne ajunge pentru facturi și mâncare. Radu lucrează la o firmă de construcții, dar banii dispar mereu pe datorii vechi și mici plăceri ale Elenei.

A doua zi, după ce Radu pleacă la muncă și Elena iese la piață, mă apuc să fac ordine prin dulapurile din hol. Caut un act de proprietate, orice dovadă că și Radu are vreun drept asupra casei. Găsesc o cutie veche cu acte prăfuite. Printre ele, un contract de vânzare-cumpărare pe numele Elenei și… o scrisoare veche, cu scrisul tremurat al mamei mele.

„Dragă Elena,

Îți trimit banii promiși pentru casă. Te rog să ai grijă de fata mea. Să nu-i lipsească nimic. Știi cât am muncit pentru fiecare leu…”

Îmi cade scrisoarea din mână. Mama mea? Banii promiși pentru casă? Ce legătură are mama cu casa Elenei?

Seara, când Radu se întoarce acasă, îl aștept cu scrisoarea în mână.

— Radu, trebuie să vorbim.

Se uită la mine obosit, dar când vede scrisoarea se albește la față.

— De unde ai găsit asta?

— Ce înseamnă? Mama mea i-a dat bani mamei tale pentru casa asta?

Radu oftează adânc și se lasă pe canapea.

— Tata tău a murit când erai mică… Mama ta a vrut să te știe în siguranță. A dat toți banii pe care îi avea Elenei ca să cumpere casa asta pe numele ei. Dar Elena n-a vrut niciodată să recunoască… A zis că dacă nu e pe numele ei, nu e sigur nimic.

Simt cum mi se taie respirația. Toată viața am crezut că mama mea nu s-a implicat niciodată în viața noastră. Că sunt singură. Dar ea a făcut totul ca eu să am un acoperiș deasupra capului.

— Și tu ai știut? îl întreb cu voce stinsă.

— Am aflat abia după ce ne-am căsătorit… Dar mama m-a amenințat că dacă spun ceva, ne dă afară pe amândoi.

Mă ridic brusc. Lacrimile îmi curg pe obraji fără să le pot opri.

— Deci am trăit toți anii ăștia ca o chiriașă în propria casă? Și tu ai tăcut?

Radu încearcă să mă ia în brațe, dar mă feresc.

— Nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc așa!

În zilele următoare, atmosfera devine insuportabilă. Elena mă ignoră complet sau aruncă priviri tăioase ori de câte ori trec prin fața ei. Radu încearcă să mă împace, dar nu mai am încredere în el. Într-o seară, după ce adoarme copilul nostru, Ilinca, mă hotărăsc să vorbesc cu mama la telefon.

— Mamă… de ce nu mi-ai spus niciodată?

La capătul firului aud doar suspine.

— Am vrut să te protejez… Am crezut că dacă ai o casă sigură, vei fi fericită…

— Dar nu e casa mea! N-a fost niciodată…

Mama plânge în hohote. Îmi dau seama cât de mult a sacrificat pentru mine și cât de puțin am primit în schimb.

Într-o dimineață friguroasă de martie, îmi fac bagajele. Îl iau pe Ilinca de mână și ies pe ușă fără să mă uit înapoi. Radu rămâne în prag, neputincios.

— Unde te duci? întreabă el disperat.

— Oriunde nu mai trebuie să cer voie să respir!

Merg la mama. O găsesc îmbătrânită și obosită, dar mă primește cu brațele deschise. Începem încet să reconstruim ceea ce Elena și tăcerea lui Radu au distrus între noi.

Trec luni până când reușesc să mă simt din nou om. Munca la grădiniță mă ajută să uit pentru câteva ore de necazuri. Ilinca crește frumos și începe să râdă din nou.

Radu vine uneori să ne vadă. Îl las pentru Ilinca, dar între noi s-a ridicat un zid pe care nu-l mai pot dărâma.

Uneori mă întreb: câte femei trăiesc ca mine? Câte acceptăm umilința doar pentru că ni s-a spus că „așa e la noi”? Oare cât valorează liniștea sufletului nostru comparativ cu un acoperiș deasupra capului?

Poate că adevărata casă nu e un loc sau un act de proprietate, ci curajul de a spune „ajunge”. Voi ce ați fi făcut în locul meu?