Scrisoarea care mi-a sfâșiat sufletul: Când propria mamă îți cere pensie de întreținere

„Nu pot să cred că ai făcut asta, mamă!” Am strigat în gând, cu scrisoarea mototolită în pumni. Picăturile de ploaie băteau în geam ca niște degete nerăbdătoare, iar Petru mă privea neputincios din pragul bucătăriei. „Ce vrei să faci?” m-a întrebat el încet, dar vocea lui părea să vină de foarte departe. Nu știam ce să-i răspund. Mă simțeam ca și cum aș fi fost din nou copil, prinsă între pereții reci ai apartamentului nostru din Ploiești, așteptând ca mama să-mi spună că mă iubește sau măcar că îi pasă.

Dar mama nu a fost niciodată genul acela de femeie. Îi plăcea să spună că viața e grea și că fiecare trebuie să se descurce singur. Când tata ne-a părăsit pentru alta, eu aveam doisprezece ani. Mama s-a închis în ea însăși și a început să mă trateze ca pe o povară. „Nu am timp de prostiile tale, Irina”, îmi spunea când veneam plângând acasă după ce mă certam cu fetele la școală. „Vezi-ți de lecții și nu mă mai bate la cap.”

Anii au trecut și am încercat mereu să-i câștig atenția: am luat note bune, am intrat la facultate, am găsit un job la o firmă mică de contabilitate. Dar mama nu a venit niciodată la festivități, nu m-a sunat să mă întrebe dacă sunt bine. Când l-am cunoscut pe Petru și am decis să ne mutăm împreună, nici măcar nu a venit la nuntă. „Nu-mi place băiatul ăsta”, mi-a spus scurt la telefon. „Fă cum vrei.”

Acum, după atâția ani de tăcere și răceală, primesc această scrisoare. O citesc iar și iar: „Irina, am nevoie de ajutor. Nu mai pot lucra, pensia e mică și am datorii la întreținere. Conform legii, ai obligația să mă ajuți financiar.” Atât. Nicio urmă de regret, nicio întrebare despre cum sunt eu sau copiii mei. Doar cerința rece, legală.

Petru încearcă să mă liniștească: „Poate e disperată… Poate nu are pe nimeni altcineva.” Dar eu simt cum se adună în mine toți anii aceia de respingere și dor neîmplinit. „De ce trebuie eu să fiu adultul? De ce trebuie eu să plătesc pentru greșelile ei?”

În zilele următoare nu pot dormi. Mă uit la copiii mei – Maria are opt ani, iar Vlad abia a început școala – și mă gândesc cât de mult îi iubesc. Nu-mi pot imagina să le întorc vreodată spatele, oricât de greu mi-ar fi. Îmi amintesc cum stăteam singură în camera mea mică, ascultând-o pe mama certându-se cu bunica despre bani și facturi neplătite.

Încerc să vorbesc cu ea la telefon. Sună mult până răspunde. Vocea ei e uscată: „Da?”
– Mamă… am primit scrisoarea ta.
– Și?
– Nu știu ce să spun… M-ai pus într-o situație foarte grea.
– Irina, nu vreau să discutăm. Am nevoie de bani. Dacă nu vrei să rezolvi amiabil, mergem la tribunal.

Închid telefonul tremurând. Petru mă ia în brațe: „Nu ești obligată să suferi toată viața pentru alegerile ei.” Dar simt o vinovăție care mă apasă ca o piatră pe piept.

Sora mea mai mică, Alina, locuiește în Italia și nu vrea să audă de mama. „Las-o, Irina! Ea nu a fost niciodată mamă pentru noi!” Dar eu nu pot. Ceva din mine încă speră că poate, dacă o ajut acum, va vedea cât de mult am suferit și va încerca măcar să repare ceva.

Merg la un avocat. Îmi explică sec: „Aveți obligație legală, dar puteți contesta dacă dovediți că nu v-a sprijinit deloc sau că v-ar afecta grav situația financiară.” Mă uit la el și simt că totul e atât de nedrept.

Într-o seară, Maria vine la mine cu un desen: „Uite, mami! Noi două împreună!” O strâng tare la piept și plâng fără rușine. Petru mă privește cu ochii umezi: „Nu trebuie să fii ca ea.”

După multe nopți nedormite, îi trimit mamei o sumă mică de bani și o scrisoare: „Te ajut cât pot, dar nu pot uita tot ce a fost.” Nu primesc niciun răspuns.

Merg pe stradă printre oameni grăbiți și mă întreb: câți dintre noi trăim cu răni vechi pe care nimeni nu le vede? Câți copii devin adulți înainte de vreme pentru că părinții lor nu știu sau nu pot iubi?

Poate că nu voi primi niciodată dragostea mamei mele. Poate că tot ce pot face este să fiu altfel pentru copiii mei.

Oare putem rupe lanțul durerii sau suntem condamnați să repetăm greșelile părinților noștri? Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu?