Între două lumi: Povestea mea despre iubire, nedreptate și curaj

— Nu știu ce să mai fac, Ilinca, simt că nu mai pot, am spus într-o seară târzie, cu vocea tremurândă, în timp ce mă uitam la soțul meu, Vlad. El stătea pe marginea patului, cu privirea pierdută în podea, evitând să mă privească. Tocmai ne întorsesem de la masa de duminică la părinții lui, unde, ca de obicei, am simțit că nu exist.

Soacra mea, doamna Mariana, era mereu atentă la fiecare gest al cumnatei mele, Anca. Îi punea mereu cea mai bună bucată de friptură în farfurie, îi turna vinul preferat și îi aducea desertul înainte să apuce cineva altcineva să guste. Pe mine mă întreba doar dacă mai vreau apă sau dacă nu mi-e prea cald în sufrageria lor mică. Când venea vorba de ajutor — fie că era vorba de bani pentru copii sau de sprijin la renovarea apartamentului — Anca primea totul fără să ceară. Nouă ni se oferea doar un zâmbet și un „sper să vă descurcați”.

— Ești prea sensibilă, mi-a spus Vlad încercând să mă liniștească. Așa e mama, nu vrea să supere pe nimeni.

Dar eu știam că nu era așa. O vedeam cum îi strânge mâna Ancăi când vorbeau despre planurile ei de vacanță sau cum îi aducea hainele preferate de la oraș. Pe mine mă întreba doar dacă am terminat facultatea sau dacă nu vreau să mă angajez „mai serios”.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu Vlad, am decis să vorbesc direct cu Mariana. Am ajuns la ea acasă cu inima cât un purice. Mirosea a ciorbă proaspătă și a rufe uscate pe sârmă. Ea stătea la masă, citind ziarul.

— Mamă-soacră, pot să vorbesc cu dumneavoastră?

A ridicat ochii peste ochelari și a oftat.

— Sigur, Ilinca. Ce s-a întâmplat?

Mi-am adunat curajul și i-am spus tot ce aveam pe suflet: că mă simt invizibilă, că nu primesc niciodată sprijinul pe care îl oferă Ancăi, că mă doare să văd cum copiii mei sunt mereu pe locul doi.

A tăcut mult timp. Apoi a spus:

— Ilinca, tu ești puternică. Nu ai nevoie de ajutorul meu ca Anca. Ea e mai sensibilă… Și apoi… tu ai venit din alt mediu. Poate nu ne-am apropiat destul.

M-am ridicat brusc, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii.

— Dar copiii mei? Ei ce vină au? Ei nu merită aceeași iubire?

A dat din umeri și s-a uitat pe fereastră.

— Fiecare familie are felul ei de a iubi…

Am plecat fără să mai spun nimic. În drum spre casă, m-am gândit la copilăria mea dintr-un sat mic din Moldova, la mama mea care împărțea totul egal între mine și sora mea. La cât de mult m-a durut mereu nedreptatea.

Seara i-am povestit lui Vlad totul. S-a enervat.

— De ce trebuie să faci scandal? Nu poți să lași lucrurile așa cum sunt?

— Pentru că nu e corect! Pentru că nu vreau ca fetele noastre să crească simțindu-se mai puțin iubite!

Au urmat luni de tăceri apăsătoare și discuții în șoaptă. Anca a aflat și ea și mi-a trimis un mesaj:

„Nu e vina mea că mama mă iubește mai mult. Poate ar trebui să te porți altfel.”

M-am simțit zdrobită. Am început să evit mesele de familie, să găsesc scuze ca să nu mergem la ei. Fetele mele au întrebat de ce bunica nu le aduce niciodată cadouri ca verișorilor lor.

Într-o zi, cea mică, Mara, m-a întrebat:

— Mami, noi am făcut ceva rău?

Atunci am știut că trebuie să schimb ceva. Am început să le vorbesc fetelor despre valoarea lor, despre cât de importante sunt pentru mine și pentru tatăl lor. Am încercat să creez acasă o atmosferă în care fiecare să se simtă văzut și iubit.

Dar rana rămânea acolo. La fiecare Crăciun când deschideam cadourile primite „de la bunica”, vedeam diferența: pentru noi — o cutie cu dulciuri ieftine; pentru Anca și copiii ei — haine noi, jucării scumpe.

Într-o seară, după ce fetele au adormit, Vlad a venit la mine și m-a luat în brațe.

— Îmi pare rău că nu te-am susținut mai mult… Poate ar trebui să vorbesc eu cu mama.

— Nu vreau scandaluri… Vreau doar să fim respectați.

A doua zi, Vlad a avut o discuție cu Mariana. Nu s-au schimbat multe — dar cel puțin am simțit că nu mai lupt singură.

Anii au trecut. Relația cu soacra mea a rămas rece, dar eu am învățat să-mi găsesc locul între două lumi: cea a familiei în care m-am născut și cea în care am intrat prin căsătorie. Am învățat că uneori dreptatea nu vine din afară, ci din felul în care ne tratăm pe noi înșine și pe cei dragi.

Uneori mă întreb: câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi ne simțim invizibile în familiile în care ar trebui să fim iubite? Oare cum putem schimba asta împreună?